Prima oară am fost la Operă în 1947, când aveam 12 ani, la Casa cu trei fete de Schubert-Berthé, la galerie, cu bucătăreasa noastră, Mira. Galeria din Timișoara era și este cu totul altfel decât galeriile din Operele pe care le cunosc. Avea o intrare separată și, spre marea mea mâhnire, în pauze nu puteai să te alături celorlalți spectatori din foaier.

Casa cu trei fete mi-a plăcut, în special părțile vorbite, care erau amuzante, dar nu chiar atât de mult încât să-mi doresc să merg din nou a doua zi. A trecut destul timp până să mă duc din nou la operă, de data asta cu tata, și nu la galerie. Era Traviata de Verdi, care m-a fascinat. Cortina s-a ridicat, am văzut mulți oameni îmbrăcați în frac, foarte eleganți și m-a impresionat îndeosebi scena din actul III, când Alfredo îi aruncă banii în fața Violettei Valéry, după care se iscă un tumult. Și muzica m-a impresionat puternic, fără să-mi dau seama de ce. Asta e minunea: când, datorită senzualității muzicii, te fascinează întregul spectacol, prin ceea ce se vede și ceea ce se aude. După ce a murit biata Traviata, a observat și tata că-mi curgeau lacrimile șiroaie. El era pasionat de operă.

La radio se transmiteau în fiecare vineri seara, târziu, așa numitele concerte Martini-Rossi din Torino, cu marii artiști ai acelor timpuri. Erau momente sfinte. Pe mine cântăreții nu mă interesau, nu-i știam: mă interesau lucrările. Foarte tare m-a impresionat Forța destinului. Mi s-a povestit și acțiunea (exista traducerea celebră a lui Werfel, pe care tata o cunoștea); faptul a avut asupra mea o mare influență spirituală, dar mai ales senzorială.

Între 15 și 20 de ani am devenit un fan al operei. Stăteam în picioare, fără să existe locuri speciale pentru asta. Opera a devenit o pasiune, pentru care unii dintre prieteni mă tachinau ironic – „Holi și opera lui”, ziceau cu ironie. La operă bineînțeles mergea doar o parte din lume și din tineret, deși oricine știa, datorită amplasării centrale, lângă Corso, că există o operă; cu toate astea erau destul de mulți spectatori. De acum mergeam în mod regulat la spectacole, nu mai aveam timp de altceva. Spuneam că mă duc la „Institut“, mă îmbrăcam ca un om mare, îmi puneam și un fular ca artiștii, deși nu cântam.

Foarte elegante erau pălăriile Eden, cu boruri late. Cum primul tenor, Gheorghe N. Corbeni, avea o pălărie Eden, mi-am făcut și eu rost de una din cele vechi ale tatei. Așa că la începutul anilor ’50, când aveam vreo 16, 17 ani, mergeam la plimbare cu o pălărie Eden neagră pe cap. Tata, în schimb, purta șapcă, nevrând să iasă în evidență în acea nouă orânduire socială.

Dacă se întâmpla să mi se adreseze vreun artist de la operă, eram în al nouălea cer. Cu timpul învățasem tot mai multe și puteam să port o conversație. Pentru mine era ceva extraordinar să mi se permită să intru pe poarta dinspre scenă, să mă pot strecura, riscând să fiu dat afară, să particip, ascuns, la repetiție. Mirosul de clei cu care se lipea decorul și care pătrundea din culise până în sală atunci când se ridica cortina, avea asupra mea un efect aproape erotic.

Opera din Timișoara are cam 700 de locuri, e destul de înaltă și nu prea adâncă. Locurile de la parter sunt împărțite în Stal I, II și III. Denumirea de stal am întâlnit-o în Occident doar la circ. Interesant e că în fața lojelor există avant-lojele, adică un rând de fotolii. Erau de obicei cele mai căutate – te vedeau toți și de aici vedeai și foarte bine. Apoi există balconul și galeria. Culorile dominante – roșu și auriu – îmi plac și acum și dacă mă întreabă cineva cum vreau să decorez un spațiu din Operă, spun roșu închis și auriu.

La spectacole nu mă așezam niciodată. Asta o făceau doar spectatorii „normali“. Eu stăteam mereu în picioare, jos, între ultimul rând de fotolii și perete. Mă dădeam foarte important și nu mă mișcam ore în șir. Spectacolele erau foarte lungi, fiindcă pe atunci se reprezenta bineînțeles fiecare scenă și decorul se făcea ca atare. Se atârnau panouri pictate (decorul unic nu exista pe atunci). De aceea erau o mulțime de pauze. Dama de Pică, de exemplu, dura mereu de la 19.30 până la 00.30.

Aca de Barbu, prima directoare a Operei din Timișoara, a fost o personalitate deosebită. În tinerețe, o soprană remarcabilă care a cântat mult și la Viena și un eminent om de teatru. Ea a pus temelia întregii instituții până când, la începutul anilor ’50, a fost scoasă din funcție din cauza originii „nesănătoase“. Aca de Barbu provenea dintr-o nobilă familie românească, fiind căsătorită cu avocatul Birăescu, un burghez comme il faut.

(…)

Nu există deosebiri semnificative în conducerea unei Opere mici sau mari. Nu vreau să spun că la Opera din Viena am preluat întocmai structura Operei din Timișoara, dar multe din succesele mele de azi se bazează pe formula bine gândită a unui teatru municipal. Bineînțeles că toate operele se cântau în românește; nici nu se punea problema să nu fie așa. Și azi mai pot cânta Rigoletto sau Tosca în românește, fără să le fi învățat vreodată; încă mai știu textele pe de rost. Ascultându-le des, mi s-au imprimat într-atât, încât nu le mai pot uita. Acesta a fost și unul din motivele pentru care m-am opus subtitrării, crezând că textele se cunosc oricum. Dar, de fapt, nu le mai știe nimeni. Bineînțeles că spectacolele se fac și pentru oameni care n-au auzit o anumită lucrare niciodată și care nu cunosc nici operele tradiționale. Posibilitatea de a citi textele o dată cu muzica e cu siguranță un pas important în deschiderea spre un public nou. E foarte important ca privitorul să înțeleagă textul cântat, să-l cunoască. Fiecare compozitor are ca sursă de inspirație un text. Sigur că acesta și muzica, textul și notele formează o unitate. Așa că pe cântăreț trebuie să-l înțelegi din două puncte de vedere. Titrarea este un element ajutător, nu mai mult.

Totuși, ideal rămâne pentru mine cântatul în limba proprie a artistului și a publicului. Știu că nu se mai obișnuiește, că este ceva depășit, cum se spune azi. Dar ce este mai frumos, mai cutremurător, mai convingător decât fraza lui Rigoletto în ultimul act: „Pe cer e furtună și pe pământ ciumă…“?! Prin toată sala treceau fiorii acestei fraze muzicale. Astăzi, în spirit modern, solistul cântă într-o limbă pe care nu o stăpânește unui public care nu o cunoaște.

Când eram de 15, 16 ani am făcut figurație în Aida. Figuranții erau de două feluri: prizonieri etiopieni vopsiți în negru și egipteni, nevopsiți. Prizonierii de război etiopieni erau mai puțin importanți; primeau însă ceva mai mulți bani din cauza vopselei de pe corp. De fapt, nu făceam decât să traversăm scena de la dreapta la stânga, să o luăm la goană înapoi prin spatele scenei, ca să intrăm din nou prin dreapta scenei, dând astfel impresia unei mulțimi enorme de prizonieri, respectiv războinici, chiar dacă eram mereu aceiași. Așa că debutul meu pe scena Operei a fost ca prizonier etiopian în Aida.

În 2000, la ultima mea apariție oficială pe scena Operei din Timișoara, când am fost desemnat de directorul actual, tenorul Corneliu Murgu – un artist care a făcut o remarcabilă carieră internațională, fiind apreciat și la Opera din Viena, unde a cântat multe spectacole – ca prim membru de onoare al acestei instituții, am ținut o cuvântare în care am spus că pe aceea scenă avusesem trei apariții: în chip de prizonier etiopian, de solist și, în final, ca prim membru de onoare.

(…)

Sigur că doream să devin tenor, drept care acasă cântam, mai bine zis urlam tot ce se putea. Îndrăznesc să spun că dacă atunci, între 17 și 19 ani, nu mi-aș fi stricat, zbierând, vocea de tenor, aș fi putut deveni un cântăreț mai bun decât am fost. Condițiile de bază existau, aveam o voce mare și frumoasă. Până la urmă, mama m-a trimis la profesorul de canto al orașului, profesorul Wiener, pe motiv că acest copil care eram cântă tot timpul, foarte tare și cumva impunător. M-a ascultat și și-a spus părerea: într-adevăr, aveam voce. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea de până atunci. La 20 de ani am început să iau ore și să învăț notele. De la acest profesor luau ore aproape toți cântăreții Operei și aveam voie să-i ascult. Devenisem un cântăreț, asta nu mi-o putea scoate nimeni din cap. Au trecut mulți ani până să mi-o scot chiar eu.