Am ieșit pentru prima dată anul acesta cu bicicletele la Pădurea Verde. Am pedalat cam o oră, apoi ne-am dat jos de pe biciclete, am ieșit de pe potecă și ne-am afundat în pădure. Am găsit un copac căzut și ne-am așezat pe trunchiul lui. Conversație grea cu C., o ceartă aproape. Plutea în aer de ceva vreme, iar situația din iarna acesta, fiind siliți să stăm atâta acasă, fără joburi, nu a ajutat. Reproșuri, furie, dezamăgire, clarificări, în fine, o dorință de a-l înțelege pe celălalt, o dorință de pace. Îmi doresc să-l fac fericit. Și el pe mine. Totuși, rămâne o stare apăsătoare în urma acestei discuții, de care nu reușim să ne scuturăm. Mă uit în jur la copacii care acum dau primele frunzulițe de un verde crud, mă uit în sus la cerul atât de albastru, ascult păsările cântând în liniștea pădurii, privesc florile sălbatice crescute pe sol și mă gândesc: de ce nu ne putem bucura de această frumusețe? A trebuit să venim până aici ca să ne certăm. Când dăm să ieșim din pădure, văd pe jos o doză goală de Coca-Cola. Și altcineva a mai stat înaintea noastră în mijlocul pădurii, pe această buturugă și poate a vrut să stea singur un timp, să evadeze sau poate a avut o conversație grea. Iau doza cu mine să o arunc la reciclabile.