S-a mirat întotdeauna cum un artist mare ca Orson Welles a putut rata atât de lamentabil ecranizarea Procesului. Chiar instalarea tribunalului în clădirea unui aeroport parizian s-a dovedit neinspirată. A crezut că orașul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozități exagerându-le. În sinea sa de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A început filmările la Palatul Dicasterial, cu fațadele tratate „în stilul sever al primei Renașteri Florentine”, dar cu interioare sordide și sumbre. Cât despre documentare, și-o începuse cu ani în urmă, resimțind-o pe propria-i piele.

Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se afla la etajul al treilea. Stătea cu geamurile închise, ferit de zăpușeala de afară a cărei presiune o resimțea totuși prin nesemnificative tulburări de vedere și de respirație. De pe culoar îi parvenea clipocitul apei în chiuvetă. Nu se sinchisi să verifice robinetul. Își bătea la mașină lucrarea de licență. Unchiul său, pe atunci funcționar la cooperație, i-o îngăduise cu aprobarea superiorilor. Pe neașteptate, fără să ciocănească la ușă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoasă perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braț și-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uși scunde. În sfârșit. Omul deschise gura: „Auziți?” și năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanță. Distinse țăcănitul a zeci de mașini de scris, o bucată muzicală de mare atracție. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârțoage, câteva mașini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: „Am mai citit asta undeva”. De-abia traseră ușa și zgomotele ritmate se reluară. „Eu mai rămân”, spuse paznicul, și zâmbetul lui era aproape dureros, „sper să vă descurcați și fără mine.”

Reconstitui cu ușurință drumul de întoarcere. Ajunse într-un timp record în dreptul biroului din care de-abia plecase. Niște chicoteli îl reținură câteva clipe în prag. „Altă năzărire”, gândi. Scutură capul, ca pentru a dobândi aplomb în fața ciudățeniilor vieții și apăsă clanța.