Sorbeam din ceai când şeful de birou a intrat cu pieptul înainte. Nu-l mai văzusem aşa surescitat nici la preluarea vreunei fabrici în portofoliul nostru. Iar Banca Timişoarei, zisă şi Banca Szana, deţinea mai toate întreprinderile importante din oraş. De la Industria Lânii la Fabrica de Ciocolată Kandia şi Fabrica de Bere, până la fabrici de spirt, cărămizi şi altele. Ce să mai fi preluat acum, de îl adusese pe şeful meu de birou în culmea fericirii războinice? M-am uitat la omul cu pumnii încleştaţi şi l-am întrezărit pe maiorul de intendenţă din armata austro-ungară, la ora când Imperiul pornise în ceea ce se anunţa ca o scurtă expediţie de pedepsire a Serbiei. Aşa o fi năvălit şi peste conţopiştii garnizoanei, încântat să-i anunţe că sunt chemaţi la fapte de eroism. Pentru un moment l-am avut deci înaintea ochilor pe fostul maior, acum şef de birou, care a decretat: „Începând de azi, vom patrula pe stradă cu schimbul și ne vom păzi banca zi și noapte. Domnul Szana mi-a zis că nu mai vrea să-i fie vandalizată clădirea“. 

Aşadar, bătrânul se săturase de jocul acesta, ce părea tot mai serios. Înainte de Marele Război nu se văzuse aşa ceva, dar apoi lucrurile au luat-o razna. După 1918, ungurii, germanii şi evreii s-au unit într-o organizaţie cetăţenească, pentru a se asigura că timişorenii vor avea drepturi egale. I-au invitat şi pe români – care până atunci n-au fost lăsaţi să stea în Cetate, ci doar pe la periferii –, dar ei au refuzat. Ca atare, iniţiativa a sucombat şi domnul Szana, ales preşedinte al organizaţiei, a devenit un soi de paratrăsnet. El şi imobilul pe care l-a ridicat în locul bisericii Sfântul Gheorghe, cea mai veche din urbe, demolată la 1914, după ce rezistase cinci sute de ani. Din care o sută cincizeci ca moschee, cât Timişoara a fost sub turci. Deşi poseda o vilă lângă fostul parc Franz Josef, devenit parcul Eminescu, domnul Szana s-a mutat în palatul ce-i purta numele, prima clădire cu patru etaje din oraş, unde pe lângă oficiile băncii încăpeau şi două scări cu apartamente de închiriat. El şi soţia l-au ocupat pe cel de la etajul II, uşa 5, cu intrare din strada Caruso. Şi-n fiecare dimineaţă dădea o tură ca să vadă ce mai apăruse pe ziduri. Ştiţi bancul cu evreul care citeşte la cafenea un ziar nazist? Prietenul lui nu înţelege, aşa că evreul îi zice: „Sunt sărac, şomer, dar aici scrie că mă scald în bani şi stăpânesc lumea. Ceea ce-mi ridică moralul“. În ce-l priveşte pe domnul Szana – nici sărac, nici şomer, doar evreu –, gazeta era faţada palatului. O citea, apoi chema zugravii s-o cureţe pentru următoarea ediţie.

Am zis pas, mi-am dat demisia și m-am angajat la un hotel. Ce a urmat? Cei care au mâzgălit pe ziduri şi vitrine steaua lui David și tot soiul de mesaje au ajuns la putere la sfârşitul lui 1940 şi au românizat firmele și proprietățile evreieşti. Adică s-au făcut stăpâni pe ele și i-au aruncat în stradă pe toți urmașii lui Moise. 

*

n.r. Palatul Szana se află în Piața Sfântul Gheorghe. Poartă numele renumitului om de afaceri evreu timișorean Zsigmond (Sigismund) Szana (1870-1920), fondatorul Băncii Szana. Mormântul lui Szana se găsește în Cimitirul evreiesc din Timișoara.

Foto: detaliu fațadă Palatul Szana