În octombrie 1941 eram deja de trei luni șomer forțat, fără vreo altă sursă de venit. Când ni s-a terminat cafeaua, am decis să nu mai dăm bani pe asta. Oricum, soţia avea probleme cu tensiunea, iar eu, cu stomacul. Apoi, a trebuit să renunț şi la fumat. „Lasă, nici ţigara nu-i bună la ulcer“, mi-a zis Adél. „Te pomeneşti că ăştia ne vor binele. După cum tăiem una şi alta din listă, la sfârşitul războiului ne vom bucura de o sănătate de fier”, i-am replicat. Ajunsesem să mă hrănesc doar cu ouă fierte şi cartofi piure făcuţi cu apă. La prânzul duminical mai puneam o găină pe masă, din care gustam o aripă – în rest, soţia înlocuise carnea cu varză tăiată felii şi rumenită la cuptor în untură. Asta pentru ea şi fiica noastră, care primea dimineaţa şi un păhăruţ de smântână proaspătă, iar la cină, o felie de slănină crudă, doar-doar mai lua un pic în greutate. Slănina o cumpăram de la Kókény néni, cârciumăreasa din colţ, unde mă opream la un şnaps după câte o zi de alergătură, iar lactatele erau aduse în zori de Frau Sommer, o şvăboaică din Ulmbach – Peciu Nou. Seara scoteam un hockerli la uşă, pe casa scării, şi lăsam pe taburetul acesta coşul de pâine acoperit cu un şervet alb, un reindl – o oală cu capac pentru lapte – şi un borcănaş pentru smântână. Alături, pe o farfurioară, puneam banii, iar băiatul de la Appeltauer ce venea cu pâinea şi chiflele fierbinţi şi lăptăreasa îşi luau fiecare cât trebuia şi un mic bacşiş. La trezire, n-aveam decât să bag în casă taburetul încărcat. Pentru altele, intram lângă noi, pe Carol colţ cu Odobescu, în băcănia lui Lázár bácsi, unde găseşti de la petrol lampant şi otravă de gândaci până la coloniale, băuturi fine şi cărţi de împrumutat. Şi n-are doar romane de duzină. Singura condiţie a bătrânului ce miroase veşnic a scorţişoară e să nu-i vii înapoi cu volumele pătate, îndoite sau subliniate, caz în care te pune să le cumperi. Însă dacă le citeşti cu grijă şi te întinzi la o vorbă cu moșul despre ce scrie-n ele, nu-ţi cere bani să mai împrumuţi şi altele. De acolo-i luam Juliannei nişte ciocolate cât degetul, cu cremă mentolată, ce imitau sticla de Franzbranntwein. Asta şi scria cu litere roşii pe staniolul galben. Băcanul vinde şi Franzbranntwein, adică vinars, iar soacra mea e clientă fidelă. Când o sâcâie crizele de reumatism, cu asta se unge la încheieturi. Iar după ce Julianna s-a apucat de atletism şi-au început s-o doară toate, bunică-sa a ajuns să cumpere de două ori pe atâta. 

Ce nu primeam direct la uşă sau nu luam de la băcan şi cârciumăreasă găseam în piaţa din Iosefin. Îmi făcea plăcere să-mi târguiesc acolo fructele şi legumele. Trebuia doar să fiu cu băgare de seamă să nu mă vadă vreun cunoscut, căci asta era o sarcină pentru servitoare, nicidecum pentru domni. Dar eu nu mai aveam fată în casă, a trebuit s-o concediez. Ca norocul însă, toţi cunoscuții şi-au respectat statutul, așa că nu ne-am intersectat printre zarzavagii. Mai rămânea drumul dus-întors, ce străbătea jumătate de cartier, însă mi-am procurat o geantă de doctor, unde încăpeau lejer o căpăţână de varză şi câteva kile de cartofi, că nu m-ar fi pus nicicare s-o deschid pe stradă, să vadă ce-i în ea. Apoi, s-au introdus restricțiile la adresa evreilor, care n-au mai avut voie la piață decât între anumite ore, când mai găseai doar resturi, plus că am rămas și fără bani, așa că geanta s-a întors tot mai dezumflată, până ce am renunțat să mai ies din Palatul Thomas. După care am plecat. Am fugit. Mergând însă încet, să nu dau de bănuit. Sper să apuc ziua când se va termina războiul și să revin acasă.

* Palatul Thomas se găsește pe Bulevardul 16 Decembrie 1989 (fost Bulevardul Carol I), nr. 29, cartierul Iosefin