Vara, când grădiniţa se închidea, copiii mici din zonă puteau să meargă cu o femeie care lua copii în grijă. Ei o chemau pe nume, tanti Teta. Era un fel de bonă sau educatoare particulară, asta prin anii ’50-’60. Ea îi ducea în Parcul Poporului (n.r. actual Parcul Regina Maria). Undeva, pe la mijlocul acestuia, era un loc al lor, un careu format din scaune grele de lemn şi fier, plus nişte bănci, aşezate pe trei laturi, iar a patra latură se deschidea către o alee. Băieţii veneau îmbrăcaţi cu şpilhozen (spielhosen), nişte pantaloni cu bretele, foarte scurţi, fiind strânşi cu o gumă doar pe picior, dar în rest, erau destul de largi. Fetele veneau în rochiţe, şi cum se jucau, li se mai vedeau câteodată chiloţeii albi. Fiecare îşi aducea câte un pacheţel cu mâncare şi o sticluţă cu apă sau un termos mic cu ceai. Se hârjoneau toată ziua în acel pătrat, din care nu aveau voie să iasă decât când mergeau să facă pişi, dar atunci trebuiau să ceară voie. Mai plecau în câte o plimbare prin parc, minunându-se privind copacii groşi şi înalţi, de parcă i-ar fi văzut pentru prima dată, la fel şi rondourile de flori. Apoi se întorceau la locul lor de joacă, ascultând ce le povestea Teta. I-ar fi tentat să meargă şi până la Combega, aflată foarte aproape: uneori îi auzeau pe cei mari bălăcindu-se în acel râuleţ. „Dacă vreţi să mergeţi acolo, rugaţi-i pe părinţii voştri să vă ducă”, spunea ea, prudentă, ştiind că nu-i va putea stăpâni dacă vor vedea apa. Când oboseau, copiii se aşezau pe bănci şi scaune, continuând să se joace sau moţăind. Tot acolo şi mâncau. Nimeni nu venea să-i deranjeze. Lumea îi ştia, iar unii, dintre cei care treceau pe alee, o salutau pe tanti Teta şi ea le răspundea. Poate că fuseseră cândva lăsaţi în grija ei sau doar îşi aduseseră copiii lor. Mai târziu a văzut-o de câteva ori pe stradă, împingând un cărucior cu unu-doi bebeluşi, plus alţii, vreo cinci-şase, mai mărişori, care se ţineau după ea.