Într‑o zi, când s‑a sfârşit ultima oră – eram elev la liceul piarist -, mi‑am strâns taşca şi mi‑am îndesat chipiul pe cap. Abia aşteptam să fug la fotbal în parcul de vizavi, amenajat de un fost comandant al cetăţii, căruia, drept mulţumire, i se ridicase în mijloc o statuie. Aşa s‑a uitat generalul Scudier la lume, văzând cine cu cine se mai însoţeşte la plimbare, la concertele fanfarei militare şi la balurile populare, desfăşurate pe pajiştea largă. Nici pe noi nu ne scăpa din ochi când alergam cu mingea pe sub picioarele lui. Totul până la răzmeriţa din toamna lui 1918, când a fost doborât şi apoi dus la topit. A rămas piedestalul, pe care în anii `20 au montat un ceas, bun să‑i sperie şi să‑i gonească pe copii acasă. Că locul cu verdeaţă fusese cimitir, umplut cu victimele ciumei până să devină grădină publică, spaţiu de dans, flirt şi joacă, asta le înfricoşa doar pe bătrânele slabe de înger. Care‑şi aminteau cum s‑au scos mormane de oase, duse în cimitirul din Calea Aradului. Unde‑şi vor muta somnul de veci tot soiul de răposaţi, între care şi prima iubire a lui Beethoven, Johanna von Honrath. În loc să se aleagă cu o Für Johanna – ca o Für Elise –, a sfârşit măritată cu unul Carl von Greth, devenit comandant al cetăţii Timişoarei. Amândoi au fost depuşi în cripta vechii biserici a călugărilor piarişti, până a fost demolată şi pe acel plaţ s‑a ridicat palatul unei bănci. Care, evident, n‑avea loc de schelete la subsol, unde şi‑a depozitat arhiva. Revenind la generalul‑grădinar Anton von Scudier, în ziua aceea încă stătea pe soclul de marmură, cu pieptul bombat, palma dreaptă pe şold şi piciorul stâng împins în faţă. Nu ştiu ce vrea să zică postura, aşa era modelul creat de artiştii turnătoriei militare din Viena, interesaţi mai degrabă dacă un oraş îşi permite o lucrare în bronz sau doar una din fier. Acest aspect era mai important decât deosebirile dintre două capete bărboase. Dar Scudier nu părea afectat de cocleala ce‑l cotropise şi de găinaţul de porumbei ce‑i acoperise fruntea în lipsa unui chipiu.