În zilele următoare am fost foarte neliniștit și am căutat-o pe Lea în tot orașul. Mergeam prin piață, miroseam peștele și căpșunile și aș fi dorit mai curând s-o miros pe Lea, să-i privesc pulpele și călcâiele cum se ridicau brusc în mers, ca pe arcuri, trimițând toată greutatea în degete. (…)

Am mers de-a lungul canalului înspre turnul de apă și apoi am intrat în piață. Pe alocuri pământul fusese stropit cu apă și resturi de legume zăceau pretutindeni. Țărăncile și țiganii mâncau semințe de floarea-soarelui, puneau sâmburele între dinții din față și-i spărgeau coaja, pe care apoi o scuipau pe jos. O țigancă îi dădea să sugă unui copil mic, sânul îi atârna afară din rochie, vedeam rețeaua de vinișoare albastre, ca un fluviu cu multe brațe, și micuțul sugea cu ochii închiși. Călcâiele țărăncilor erau vânjoase și negre de la țărână, iar genunchii rotunzi și cărnoși, ca roșiile și pepenii pe care-i vindeau. Când și când, câte una din ele întindea mâna după o roșie – atunci îi vedeam palmele late și negreala de pe buricele degetelor, iar când mușca, i se rotunjea gura și în colțuri îi rămâneau semințe și zeamă. Femeia le ștergea dintr-o mișcare, cu dosul palmei.

Mergeam până aproape de poarta Leei, dar n-aveam curajul să bat. Făceam stânga împrejur, mă duceam la școală și intram în curte. Vacanța de vară așternuse liniștea peste tot. Uneori veneau câțiva copii să se joace, pe urmă plecau în altă parte. Apoi soseau ciori, vrăbii și porumbei și ciuguleau boabe de pe pământ, fără să se sinchisească de mine. Își luau zborul și ele. Pe sub platani adia o boare de vânt, care făcea cugetarea mai plăcută.

I-am scris Leei o scrisoare, însă nu mi-a răspuns. Așa se întâmplă când nu te cheamă Bogart sau Belmondo. Aceia nu trebuie decât să apuce femeile și să le strângă în brațe. Ei n-au nevoie să le scrie scrisori.

După un timp, am încetat să mai aștept.