O uvertură din sârmă de oțel. Timișoara are o predispoziție bizară pentru melodramă, o trăsătură pe care Arthur Scott o punea pe seama arhitecturii care imita Viena cu disperarea unui actor de provincie și a umidității de pe Bega, care făcea ca orice strigăt de ajutor să sune, inevitabil, ca o arie de Puccini.

În acea dimineață de marți, Arthur se afla la o masă mică din marmură la Cafeneaua de pe Colț, chiar în buza Pieței Libertății. Studia cu o lupă de filatelist textura unui croissant, căutând acea stratificare matematică a untului care separă civilizația de provincialism. Purta un costum din trei piese, de un gri-șobolan atât de britanic încât părea că aduce cu el propria sa micro-climă londoneză în plin Banat.

— Patruzeci de straturi, murmură el, cu o dezamăgire fină. Un compromis acceptabil pentru un oraș care încă mai crede că „espresso scurt” este o sugestie, nu o poruncă divină.

Liniștea sa analitică fu spulberată de apariția Inspectorului Popa. Popa nu mergea, el „intervenea”. Intrarea lui în cafenea a fost însoțită de clinchetul agresiv al zurgălăilor de la ușă și de mirosul de tabac ieftin și transpirație birocratică.

— Arthur, lasă foietajul. Avem un dezastru la Operă. Unul de tipul „prima pagină și demisii în lanț”, gâfâi Popa, prăbușindu-se pe scaunul de fier care scoase un scâncet de tortură medievală.

Arthur nu-și ridică privirea. Își potrivi mai bine ochelarii pe podul nasului.

— Popa, cuvântul „dezastru” ar trebui rezervat pentru momentul în care se termină rezervele de Earl Grey ale planetei. Ceea ce ai tu este, probabil, o banală altercație între baritoni orgolioși.

— E mort, Arthur. Tiberiu Stan, tenorul vedetă. L-am găsit pe scenă, în timpul repetiției generale pentru Lucia di Lammermoor. Arată de parcă a încercat să înghită un gard de sârmă ghimpată.

Arthur închise lupa cu un declic sec. Ochii săi, de un albastru tăios ca o lamă de bărbierit, se fixară pe fața congestionată a inspectorului.