Flanând pe una din marginile multiple ale pieței din Mehala. Devii suspect dacă începi să notezi. Oamenii se tem că anunți poliția, finanțele, ziarele. Nu le place că tot stai în dreptul tarabei și nu cumperi. Le strici vânzarea, le întrerupi fluxul reclamei. Ați nimerit în sectorul drujbelor. Așa le zic românii mașinăriilor de tăiat lemne care au intrat prima oară în țară pe filieră sovietică. Rusescul drujba parcă înseamnă prietenie. Astfel trebuie că s-a chemat marea uzină producătoare. Acum avem de-a face cu alte firme. Am fi îndemnați, dacă n-am complica, să le spunem oregoane, husqvarne, mccullochuri, vallorbe, ultrastaruri. Spaniolii le zic motosierras, italienii – motoseghe, franțujii – chaînes de tronçonneuses, nemții – Sägeketten. (…) (Hei, va glăsui duhul celui cu madlena, din ocica-piațul de odinioară, de lângă spitalul de contagioși, nu-mi vine în cap decât bătrânul ce întindea pe ziare cutii goale de bomboane Stollwerk, clanțe alămite, cuie, piroane, cuițe, cuișoare, șuruburi, brațul unor litere desprinse de la o mașină de scris Remington, pantofi scâlciați cu croi interbelic care au servit câteva generații de picioare, unii chiar păstrând matrița bătăturilor.)

L-ai cunoscut în zona comercială pe care localnicii o numesc Fâșia Gaza, adică în bazarul de pe strada Constantin Brâncoveanu. Chel, grăsuț, jovial, asudat. Un Păcală de-al lor, semănând cu noul finanțator al echipei Rapid. S-a lăudat încă de la început cu olteanca lui, ființă ideală, palavragioaică, gătește bine, îl iubește și-l suspectează, dar, mai ales, corespunde standardelor lui de frumusețe: „femeia trebuie să umple patul”. Spune și improvizează, se vede că-i place, bancuri pe românește, are un acut simț al limbii, chiar dacă anumite fonetisme îl trag spre Nastratin Hogea. În pătrățelul lui de făcut comerț, culorile dominante sunt musai auriul, verdele, bordoul. Minuscule casete din lemn peste casete din lemn care tot cresc. Perne, pături, fețe de masă, mantii, șaluri, toate cu sclipiciuri și cu arabescuri. Pistoale, narghilele, iatagane. Precizează în treacăt că armele sunt pur decorative. Într-un colț, icoane creștine, crucifixe, confecționate în ținuturi sfinte, unele din materiale rare, altele (recunoaște) pentru oameni săraci și fără pretenții. Din când în când aruncă semințe plăcut mirositoare peste focul mocnit dintr-un vas. Ți-ai amintit de Marsilia, unde tratai la preț, într-un magazin arăbesc, pentru mirodenii de care nu auziseși și pe care nu le-ai mai văzut de atunci, continuai tranzacția cu patronul, în timp ce, alături, nestingherit, abstras, într-un locșor găsit între mărfuri, ambalaje, lăzi, cufere, colete, fratele său își derulase covorașul de rugăciune și se îndreptase cu fața către Mecca. Nu terminaseși de rememorat, când dincoace a intrat olteanca, numai vipie, suspicioasă și taciturnă, o zvârlugă având capul și umerii înveliți ostentativ în șaluri orientale și în marame de borangic, ea s-a apropiat amenințător de sfatul a doi pierde-vară în ritm de tontoroi sau, poate, la rigoare, de ciuleandră.

Dar să revenim la șmirghel, la holțșuruburi, la sfredel, la bormașină, la flexuri, la bomfaier, la abrazor, la vilbrochen, la șaibe și dibluri, la menghine și nituri, deși mai degrabă ne-ar prii mirosul lemnului și al cherestelei date la rindea, se ridică aburi de mititei, „toată lumea halește”, zice Daniel; în chioșc, televizorul merge fără sonor în timp ce rage un CD-player invizibil, așa că ai surpriza să-l vezi pe Bob Marley reprofilat post-mortem pe manele. Pâlnii cu cot, extinctoare, tuburi de oxigen, cântări patriotice zise din fluier, tablă galvanizată, amețeala ce te cuprinde înaintea atâtor fiare și a lumii-n tangaj.