Duminică în Ocska piac. Totul pare la fel ca acum cinci sau zece ani. Mă încearcă un puternic sentiment de déjà-vu. Pentru o clipă, mă simt complet pierdut în timp și spațiu. După multă vreme, găsesc indieni de plastic. Doi călăreți, trei căpetenii și un prizonier. Vânzătorul cere patruzeci de lei, dar mi-i lasă la treizeci. Îi pun în ghiozdan, lângă ardeii, ridichile, perele și guliile luate din piața de gros. La o tarabă, printre nasturi, timbre, insigne și medalii, dau de un breloc vechi cu NK Rijeka. În 1984 i-au bătut cu 3:1 pe Real Madrid pe vechiul lor stadion, Kantrida. În retur i-a nenorocit arbitrul, au pierdut 3:0. A rămas în istorie cartonașul roșu primit de Damir Desnica pentru injurii. Problema-i că Desnica (se citește Desnița) era surdomut. Mă uit pe Flash, mai sunt două etape din campionatul Croației. Rijeka e pe primul loc, la un punct de Dinamo Zagreb, cel mai iubit și totodată cel mai disprețuit club de la ei. Le țin pumnii rechinilor din Fiume, de parcă ar avea vreun efect.
Doi muncitori înfulecă cu atâta poftă niște mici, încât îmi vine să iau și eu. Mă scobesc prin buzunar, mi-a rămas fix de-o porție și-un Neumarkt, căruia toți îi spun „Niumarc“. Condițiile de preparare nu sunt tocmai vieneze, mai degrabă bengaluriene, dar te mai uiți? Lângă taraba de mici un moș vinde biciclete și cărți. Prima din vraf e Amurgul gândurilor, copertă neagră cu scris verde. Îmi aduc instantaneu aminte de momentul în care Răducioiu a încercat să-l citeze pe Cioran într-o emisiune. Cât costă? Trei lei. Dacă o cumpăr, n-o să mai am de bere. Hmm. Iau cartea și-o răsfoiesc, citesc la întâmplare. „Omul e singura fiinţă care s-a dezmorţit din beţia timpului şi toată străduinţa lui este să reintre în el, să redevină timp.“ I-auzi! Pe a doua pagină dau de-o dedicație. Cineva a primit această carte de ziua lui în 1998. Ce făceam eu pe atunci? Terminam primul an de facultă și așteptam cu emoții mondialul din Franța. „Gott ist Zeit“ („Dumnezeu este timpul“) spune personajul Adam în serialul german Dark. Hedonismul a învins, renunț la Cioran în favoarea Neumarktului. Micii se servesc pe-o bucată de carton, numa’ cu pită și muștar, old school. Bătrânul care vinde cărți și biciclete își ia și el o bere. „Mai poți să bei, moșule, mai poți?“ îl întreabă la mișto unul dintre muncitori. „Pot, cum să nu, cine bea optzeci de ani înseamnă c-a trăit mult, nu?“ Lumea este terenul în care voința oarbă și irațională se manifestă în toată plenitudinea sa. “Omul poate face ce vrea, dar nu poate voi ceea ce vrea“ ar fi zis Schopenhauer uitându-se la acești piețari. Și la mine, de ce nu? Mă urc pe țoaglă și-o iau la pedală prin Mehala. Trec pe lângă case frumoase și îngrijite. Într-o curte, lângă gard, cresc trandafiri roșii și galbeni. N-am mai simțit de mult un parfum natural atât de intens, mă duce cu gândul într-un spațiu nedefinit al copilăriei. Dacă tot e duminică, mă duc acasă să mă joc puțin cu indienii, asta e.
*
Duminică dimineața, zi clasică de piață, cum s-ar zice în zonă… În drum spre Ocska văd niște urme noroioase de minge pe ușa unui garaj și trei copii cocoțați într-un nuc, imagini pe care aproape că le uitasem deja. Spre deosebire de colecționarii de discuri, căutătorii de antichități sau vânătorii de chilipiruri, a fost o perioadă în care veneam aici fără să caut ceva anume, poate doar indieni de plastic. N-am reușit să trec niciodată peste prostia făcută în copilărie, atunci când, obsedat fiind de Maradona, Careca și Van Basten, mi-am dat toată colecția de cowboy și indieni, strânsă după nenumărate perindări prin librăriile Timișoarei, pentru o pereche de ghete purtate, cu crampoane. E adevărat, destul de rare în acea vreme, și totuși…
Chiar dacă majoritatea vânzătorilor și vizitatorilor din piețele de vechituri sunt animați de interese de ordin strict mercantil, îi pot identifica cu ușurință pe romanticii care vin aici pentru a-și întreține vii iluziile sau pentru a găsi vreun obiect care să-i reconecteze la trecutul predigital, pierdut iremediabil în noua eră a calculatoarelor cuantice. Fie că e vorba de un poster cu extraterestrul Alf, o casetă cu Divlje Jagode, o figurină cu Winnetou sau o carte de poezii a unui poet optzecist uitat, bântuit de noțiuni geometrice abstracte și metafore pretențios ticluite, materia concentrată în aceste obiecte generează o formă de magie de bâlci, o dulce și eternă autoamăgire că momentul scurs și idealizat de odinioară poate fi, sub orice formă, recuperat.
Piețarii sunt invitați, în premieră, să asiste la o expoziție de fotografii, ai cărei protagoniști sunt chiar ei înșiși. Suspicioși și sceptici când s-au văzut pozați, acum se bucură că i-a băgat cineva în seamă și că rămân cu o amintire. În politică nu se simt reprezentați de nimeni, între ei și clasa conducătoare se cască un decalaj tot mai mare de comunicare și încredere, pe zi ce trece. Plebea de la periferie se implică în viața socială doar în măsura în care i-o cere și permite sistemul. De multe ori se înscrie într-o competiție a supraviețuirii la limita legii. O lege pe care de multe ori o percepe ca fiind abuzivă și nedreaptă, făcută să-i protejeze pe cei privilegiați. Digitalizarea, transumanismul, inteligența artificială și birocrația par a nu avea nicio putere în fața trocului, a tocmelii, a economiei cenușii, a berii la botul calului și a arhetipalului mic cu muștar.
La plecare observ doi muncitori stând pe-o bordură de beton în fața birtului din zonă. Primul, cu maiou roșu și bască, e sprijinit într-o coadă de târnăcop. Celui de-al doilea, care poartă o pălărie de paie, i se vede pe deltoidul stâng tatuajul cu un somn de apă dulce cu mustăți răsucite și-o țigară-n gură. Din bodegă iese al treilea muncitor cu câteva bebelușe reci în brațe și, fără să fi auzit vreodată de studii de gen, îi întreabă pe tovarășii săi:
— Nu vi-e sete, băi, tâmpitelor?
