Fabric – ç’est moi
Ce-l frapează pe străinul venit la Timişoara este prezenţa în oraş a mai multor locuri cu aspect de centru. Inima Fabricului este Piaţa Traian, alimentată de străzile-vene care se răstoarnă brusc în artere atunci când eşti nevoit să te integrezi fluxului ce se îndepărtează de acest cord dreptunghiular.
Faţă de anii când treceam zilnic pe aici de câteva ori, multe s-au schimbat, deşi aerul unei continuităţi există. L-ar da pozele făcute din diferite unghiuri de pe clădiri, întotdeauna gata să-şi ia zborul. Realitatea-i că ar trebui fotografiat cel puţin din minut în minut. S-ar observa şi mişcarea trecătorilor, şi felul cum se mută lumina, asupra lor şi asupra zidurilor. S-ar vedea şi apăsarea subtilă, dar cu atât mai dramatică, a amurgului, când unui suflet tânăr îi cresc fără greş aripi cu bătaie scurtă sau, mai degrabă, ceea ce-i din cale-afară de trist, aripi cu bătaie iluzorie, ce se împleticesc printre murii scorţoşi, în rutina posacă, pragmatică a indivizilor cartierului, pe care tot îi vezi şi-i vezi şi-i revezi.
Uimitor mi se pare că piaţa continuă să se menţină şi astăzi, când trec prin ea, o dată la câţiva ani, când nu-i mai dau tributul meu de sânge, când nu mă mai extind orgolios din perete-n perete, din om în om, până la exclamaţia supremă „Piaţa Traian – c’est moi!”
Acolo unde a fost clubul muncitoresc s-a instalat un atelier de vulcanizare. Geamul prin care privesc îmi dă iluzia de vechime, de cumul al atâtor şi atâtor imagini, dar parcă poţi să ştii?! Aici în fiecare seară se spărgea câte ceva, simţurile însetate îşi purtau posesorul (posedatul!) ba într-o parte, ba într-alta, după semnele abia arătate, pe fondul înşelător de apatic, ale vehemenţei, ale vacarmului, ale încăierării. Aici am văzut prima dată doi autori de cărţi, Mihu Dragomir şi Nicolae Tăutu, i-am măsurat îndelung, am tot experimentat distanţele faţă de ei. Dan, colegul meu de bancă, astăzi un redutabil hispanist, i-a recitat la ureche, în pauza întâlnirii, scriitorului militar Tăutu poemul kilometric pe care tocmai îl terminase în ora de P.A.P. (Pregătirea pentru apărarea patriei) sau de rusă.
Tot aici aveam să asist pentru prima dată (elev în penultima clasă de liceu) la un caft ca-n filme, parte integrantă a serii de dans, între băieţii cartierului şi studenţi, tranşat categoric în favoarea celor dintâi. Faţa nobil însângerată a unui student, argumentele lui asupra nevinovăţiei şi nonviolenţei, dezvoltate într-o frumoasă curgere, mi-au stârnit invidie şi o strivitoare admiraţie, dar m-au şi învăţat o lecţie – să nu mă laud cu şcolile mele în faţa micilor şi marilor golani şi bătăuşi ce dominau zona şi cu care, din motive de securitate, a trebuit să mă fac haver (pretenar).
Cofetăria a rămas tot acolo, cu aceleaşi prăjituri lâncede în vitrină, dar grădina de vară a dispărut. Aici veneam cu Genu în preajma vreunui examen şi, porniţi să îngrăşăm subit porcul, ne turnam conţinutul unei fiole de cofeină în suc, ca să putem citi toată noaptea.
O pivniţă celebră era cea de pe Anton Pann. În locul ei vei da peste depozitul de geamuri. Ne arătam în ajunul Anului Nou, luam un rom mic pentru a ne monta. Lumpeni tineri şi bătrâni (mai ales cocişi, căruţaşi adică) aveau să petreacă în infernul nu prea adânc, prin învârtejirea fumului gros şi a sunetelor închipuind melodii de chef româneşti şi ungureşti, scâncite de un moş urduros la o scripcă ieşită din uz. Plecam spre săli de petrecere un pic mai scuturate, lăsându-i pe mâna unei fericiri neatinse de nici un dubiu.
N-a rămas, pe Mareşal Joffre, casa lui Kuliner Peter (cel care scria mizerabil, dar desena grozav, pentru că luase lecţii cu marele Podlipny) şi a lui Hild Robert (care în ziua de Şabat, în ciuda protestelor dirigintelui, stătea singur în picioare cât durau cursurile). În locul acelei case e un spaţiu, un interval între două blocuri.
