Ceasul cel mare din Piața Traian era cel mai ciudat ceas pe care-l văzusem vreodată. Părea o sferă captivă într-un cub ce plutea în nefirească și veșnică imponderabilitate la câțiva metri deasupra tuturor oamenilor, balcoanelor, cariatidelor, căruțelor cu cai și tramvaielor, grație unei puteri nepământene. Multele cabluri subțiri, nevăzute, care-l susțineau, prinse de zidurile clădirilor intersecției, erau întinse spre cer ca un năvod uriaș sau ca nemiloasa pânză a unui păianjen ce se hrănea cu clipele aspirate de voalul străveziu al timpului, împreună cu oxigenul timișorenilor și mai ales cu gândurile celor care treceau nefericiți pe sub el. Eram convins că vatmanii și controlorii de bilete erau atât de răi cu copiii și cu oamenii sărmani care tușeau, furau, înjurau și fumau chiștoace, tocmai pentru că-și pierduseră cu-ncetul sufletele, trecând zi de zi pe sub monstruosul ceas. De pildă, clipa nefastă când vatmanul cobora să schimbe macazul cu un levier. Se auzea un clanc! puternic, repetat în ecou, de-a dreptul satanic. Era hăul despărțit de alt hău cu forța. Negura despărțită de altă negură. Cine-ar fi avut curajul vreodată să se uite în deschizătura de prăpastie dintre șinele macazului? „Niciun om întreg la cap n-ar face așa ceva”, comenta domnul Codreanu, vecinul nostru de la subsol, frizer la frizeria din colț, spre Piața de Fân, zăngănind ușurel, repetat, rapid, din foarfeca sa pentru perciuni și breton. Vatmanii își scuipau în sân înainte de a-și scuipa în palme, apucând levierul și bolborosind cu infinită speranță câte-un „Piei, Satana!” Cum să nu meargă mai apoi, la sfârșitul turelor, direct la birtul Ciocârlia de lângă Gara Mică și să nu bea un țoi de mastică sau de tescovină, dacă era clar că blestematul de ceas din Piața Traian o să le-aducă scandal și certuri acasă cu nevestele, uite-așa, fără niciun motiv?

Multă vreme am crezut că acrobatul pe sârmă, care venea o dată pe an în oraș, se numea ștroșnaider pentru că acela nu putea fi decât un cuvânt magic nou, ce putea înlocui cu succes prea uzitatele abracadabra sau hocus-pocus-preparatus. La serbările câmpenești de la Pădurea Verde sau de prin piețele din cartier, prilejuite de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie, șvabii dansau un dans popular tirolez care se numea chiar astfel: ștroșnaider. Cine să știe însă ce putea însemna acel cuvânt? Perechile de dansatori, fete și băieți, imitau cumva lamele mari și zgomotoase ale foarfecilor de retezat legăturile de paie pentru legarea snopilor de grâu, vara, la seceriș, făcând semicercuri ample cu picioarele, și-apoi se tot roteau în mici hore și își învârteau pe deget sau cot la cot partenerele, pronunțând acel cuvânt fermecat: ștroșnaider. Și tot cu acest cuvânt se fereau și de nemilosul ceas din Piața Traian. Cred că magia vocabilei respective le reușea, pentru că șvabii erau mereu foarte veseli, foarte harnici și roșii în obraji de sănătate.

Schneid-a, schneid-a / a Schipperl Heu a Schipperl Stroh-schneid-a, schneid-a / a Schipperl Heu a Stroh. / Mei Huat, mei Huat / mei Huat der steht ma sakrisch guat / mei Huat, mei Huat / mei Huat der steht ma guat. / Hupf hin, hupf her / hupf eini in mei Federnbett / hupf hin, hupf her / hupf eini in mei Bett.

Vasăzică, acrobatul pe sârmă, de faimă europeană, își spunea ștroșnaider, ca să se ferească și el de puterile malefice ale mașinăriei cu cabluri de oțel care le fura oamenilor timpul, aerul și gândurile. Cel puțin așa credeam eu și prietenul meu Gole, care locuia lângă depoul de tramvaie din apropierea celor Șase Case.

Mai târziu am aflat însă că ștroșnaider era chiar numele acrobatului, pur și simplu. Îl chema pe de-a-ntregul Arturo Strohschneider. Dar ce de lume se-aduna în piață! Erau mii și mii de oameni. El își întindea cablul de oțel cu ajutorul unei echipe de specialiști. Era totul ca la carte. Străbătea apoi la mare înălțime întreaga piață, fără nicio plasă dedesubt, fără niciun cablu de asigurare. Doar cu prăjina cea lungă în mâinile sale, pentru a-și menține echilibrul. Dădea senzația de multe ori că e pe punctul de a cădea. Un truc de mare efect, pentru că se auzeau atunci vocalizele lungi de emoție ale publicului și aplauzele, dar și fluierăturile de bucurie când ajungea la capătul cablului.