Camil Petrescu nu se va îndoi nici un moment de sine; el este Cuceritorul, Fernando Cortez hotărît să învingă în noua lume. Nici o bănuială nu-i înmoaie tonul; nici o unduire a îndoielilor nu-i trece prin preajmă. Ofensiva sa publicistică nu are pauză și nici mlădiere, el este hotărît să urce, să învingă, să mute „centrul lumii“ în orașul bănățean.

Jurnalul lui Camil — unele dintre texte se vor constitui într-un adevărat jurnal — este demn de atenție. Istoria strămutării e publicată în Banatul, ca să nu existe vreun dubiu asupra scopurilor care îl aduc pe scriitor în Timișoara: să nu existe nici cea mai mică umbră de bănuială asupra felului în care a apărut, el, în orașul de pe Bega. De cîte ori are ocazia, Camil Petrescu explică pe larg că el părăsește Bucureștii nu fiindcă locul lui în capitală nu ar fi foarte bine definit, nu fiindcă „în capitală“ strălucita sa carieră ar fi fost periclitată de ceva, dimpotrivă: el va pleca fiindcă e insistent solicitat, cei care îi cunosc valoarea (ni se dă de înțeles) își pun mari speranțe în el:

„Prin mai, după miezul nopții, în cea mai luxoasă cofetărie a Bucureștilor: Riegler. Oglinzile răsfrîng străluciri și multiple profiluri de femei frumoase, toalete luxoase. Afară, valuri de lume trec pentru cîteva clipe în lumina uriașelor vitrine. Te simți bine, privirea are la îndemînă linii și nuanțe. E un farmec de care cu greu te poți lipsi și cu care sînt obișnuit de atîția ani. La aceeași masă cu mine, un singur bucureștean, restul sînt trei bănățeni refugiați. Oameni necăjiți, privesc cu amărăciune în jurul lor și toată risipa asta le e străină, de neînțeles. (s.n.) Și-au pus în gînd să mă aducă în Banat. „Haide cu noi, domnule, haide să cunoști Banatul și n-ai să te mai desparți de el. Să vezi acolo viață sănătoasă, ca vegetația munților. Să cunoști oameni muncitori și deschiși la suflet ca niște primitivi”. Argumentele celor care „și-au pus în gînd să îl aducă în Banat” sînt cum nu se poate mai îmbietoare; orașul ar rivaliza cu capitala, ba încă ar depăși-o:

„Dar bine, domnule, dumneata nu cunoști Timișoara. Dumneata nu știi că e cel mai frumos oraș al românilor. Oraș cu peste o sută de mii de locuitori, clădiri și bulevarde moderne, viață intensă de capitală”. Și multe altele, atît de multe, că această Timișoară a luat în imaginația mea proporțiuni fantastice”.

Este unul dintre primele articole publicate în perioada „bănățeană” (apare în „Banatul”, miercuri, 30 iulie 1919) și, ca buzduganul lui Făt-Frumos, are menirea de a anunța sosirea izbăvitorului. Nici vorbă că imaginația scriitorului nu a fost chiar atît de febrilă cum se sugerează; ea întemeia însă noua capitală a scrisului; ea punea la punct o cucerire; ea hotăra simpatia cititorului. Orașul fantastic — fantastica așezare — putea să existe, putea să fie la doi pași, în definitiv de ce nu? Și spre surprinderea celui care s-ar aștepta să fie contrazis — spre surprinderea celui ce așteaptă încîntat negația, retractarea, minimalizarea — spre surprinderea admiratorului de azi al lui Camil Petrescu, aproape nimic nu e contrazis; fantasticul oraș, posibila capitală ar putea să existe. Orgoliosul tînăr nu a fost înșelat fiindcă nu putea fi înșelat.

În acești ani fierbinți Camil Petrescu credea în steaua lui; dacă și-a ales acest oraș, atunci acest oraș trebuia să fie un oraș fără seamăn. Entuziasmul exploziv al tînărului adună, în fiecare pagină, în fiecare articol, rînduri patetice, programe, proiecte; el vrea să construiască, să dea directive, să realizeze „dreptatea socială”; e tăios, inflexibil (nu de aici provine despărțirea de versatul, întru politică, Avram Imbroane?). El nu este doar literat (i se pare prea puțin — i se va părea întotdeauna prea puțin titlul și calificarea de „scriitor”, chiar de „mare scriitor”), el este — vrea să fie — om politic, să dea imagine unui program. El e un expert al fiecărei probleme în discuție (cu timpul se va vedea cantitatea de iluzie) iar orașul reprezintă o parte a chestiunii. Într-o nuvelă rămasă multă vreme inedită, Contesa bolnavă, a cărui merit întru publicare îi revine în întregime lui Al. Bojin, scriitorul încerca să ofere un documentar asupra problemelor Transilvaniei, documentar în care există și această descriere a orașului:

„Am venit a doua zi să-mi iau cafeaua… Dar eram prea agitat să-mi iau locul împăciuitor ca o injecție de morfină în albul auriu al după-amiezii. Priveam pe fereastra largă jos în răspîntia atît de caracteristică Timișoarei. Dintr-una din laturile lui acest bulevard dreptunghiular mărginit de palate, pe vremea aceea printre cele mai mari din România (n.r. actuala Piața Victoriei), se deschidea însă într-un lan de porumb parcelat geometric cu străzi elegant pavate. Spre Bega, maidanul acesta devenea un parc occidental cu teren de tenis… Prin mijloc era tăiat de calea ferată spre Buziaș. Tot peisajul avea ceva artificial de tablou mural, menit explicațiilor didactice în limbi străine… Asemenea tablouri au ceva ostentativ în îngrămădirea lucrurilor celor mai variate, ca să dea prilej cît mai multor substantive să fie numite de către școlari… Așa era această piață centrală a Timișoarei între «Josephstadt» și Cetate. Palate cu magazine luxoase, tren întrețiat cu tramvai, pavaj impecabil între lanuri de porumb, chioșcuri de fotograf și fructe, terase de cafenele imense și joc de tenis, femei elegante și lucrătoare, chei de canal și boschet îngrijit, biserică, spital, cinematograf, alături de tenis și teatru comunal, automobile, biciclete, trăsuri și căruțe țărănești cu cai frumoși de cavalerie. Toate le aveam dintr-o singură privire purtată pe laturile de 200 de metri ale Bulevardului.”

Fantastica așezare putea să existe, dar stilul afirmării adevărurilor ei este cum nu se poate mai derutant… Nu un oraș obișnuit, ci o „antologie” a așezărilor… Scriitorul consemnează, pentru uzul cititorului de nuvelă (de literatură) ostentația cu care civilizația modernă citadină se juxtapune „civilizației rurale”. Întîlnirea (și starea conflictuală) dintre aristocrație (și stilul ei de existență) și „cel de jos” (cel înzestrat cu talent, cel care poartă semnul victoriei) trebuia să se verifice și la nivelul geografiei urbane. Orașul e fără îndoială fantastic tocmai prin această „îngrămădire a lucrurilor celor mai variate”… ca într-un moment oniric.

Orașul nu este numai atît; scriitorul pare mereu preocupat a nota diferențele dintre acest oraș și altele; ideea de geometrie a orașului, a așezării, revine mereu, uneori obsesiv; orașul ar fi „operă a unui inginer”. Un articol — Timișoara — impresii întrerupte și pe care îl tipărește în Fapta sub pseudonim („Ceaslov”) — mărturisește, și el, „obsesiile”:

„…Cafenelele cu dublul lor aspect, de zi și de noapte, — de gheșeft și de petrecere —, în care se acumulează toată viața „liberă” a Timișoarei și care înlocuiește aproape complet pe cea „de stradă”! Cafenelele cu masivitatea eleganței lor, alternînd între confortabil și luxos, cu mesele „intelectualilor”, „notabililor” și celor neetichetați, cafenelele sînt un sfert din oraș… (…). Timișoara în care puțina viață de stradă, moare de tot, după 9 seara… Apoi Timișoara cu străzile ei largi, curate, bine pavate, luminoase și neisprăvite, pe alocurea închise între forme pretențioase și vitrine largi, cîteodată cochet împestrițate… Timișoara cu magazinele-i „zarva” (închis, în lb. maghiară. -n.ed.) după șase seara, cu tramvaiele cuminți, lustruite, și adesea incomode sau prea aglomerate, cu înfățișarea-i petecită de oraș «à la mode», închipuiește în inima Banatului o hartă desenată de un geograf cu «lapsus»-uri în memorie…Iată o Timișoară cu aspecte exotice pentru călătorul din «regat», pe care orașul cu înfățișarea de «operă» a unui inginer îl izbește imediat.”

(…)

Amintirile pe care i le obține Petru Sfetca, nu trebuie suspectate de politețe: faptele așa s-au petrecut, ele se constituie în zestrea sa de aur; gazetarul va trăi acest sentiment sărbătoresc… îl va caligrafia cu o explicabilă melancolie :

„Drumul nostru de iarnă duce și prin Timișoara, atât de apropiată inimii noastre, din anii deschiderilor de orizont. În primele zile ale lui februarie, zăpada căzută în neștire câteva săptămâni, după geruri de minus douăzeci și cinci de grade, a prins să se topească pripit și trotuarele, sînt mărginite de pîraie tulburi care curg de-a lungul străzilor, cu confluențe de mlaștini la răspîntiile mai mari… Totul răsare parcă murdar din neaua care se topește, dar nespus de proaspăt și însorit din amintire. Au fost parcuri îmbătate de miresme și culori, de-a lungul acestuia canal, care pe vremuri, în anii tinereții noastre, mărginit de cealaltă parte de un bulevard atât de orgolios pentru timpul său, părea sub razele oblice ale crepusculului, o neverosimilă Senă și nu era decât Bega. Pretutindeni erau pe atunci flori și fete tinere îmbrăcate în alb, care, cu rachetele de tenis în mînă, veneau și plecau, spre rețele prezente în tot orașul ca niște porumbei albi… Era compensația mea pentru anii de studenție visați la Heidelberg.”

Este cea mai pură imagine a orașului: cea oferită de memorie. Contrastele camilpetresciene vor, și acum, a pune în fața noastră dureroasa înfringere a celor imagulate. Între anii de tinerețe și momentul amintirii (februarie 1947) se intercalează exercițiul continuu, dramatic, al scrisului. Albul s-a șters sau se șterge, Heidelbergul sau Parisul (obținut prin compensație) s-a retras între zidurile sale: ca și scriitorul, devenit el însuși, între cărțile sale. Ciudatele semne ale anotimpului! Zăpezile (cele de azi) au doar menirea de a le păstra imagulate pe cele „de altădată”.