Când am mai crescut și am schimbat rochița de primară cu sarafanul gimnazial, părinții noștri au achiziționat în rate un apartament aflat într-un bloc nou, proaspăt ieșit din pământ la periferia orașului, în Calea Șagului. Era ultimul bloc de pe o stradă lungă ce se întindea până la ieșirea din oraș. Cu blocul nostru se termina cartierul, mai departe, la capătul străzii principale, nu mai era decât podul.
Marginea lumii mele de copil a fost până târziu acel pod care se bifurca pe două nivele ca un animal bicefal: dedesubt, era un monstru gri cavernos, sprijinit pe patru picioare uriașe din beton, în măruntaiele căruia se înfunda în fiecare zi autobuzul după ce mă lăsa în fața blocului, iar deasupra, un animal sălbatic cu spinarea arcuită ca o panteră neagră gata să sară.
Ce secrete ascundea sub imensele lui picioare din beton, ce perspective nebănuite deschidea fâșia largă de bitum ce își continua periplul acolo unde privirea mea nu putea să o urmeze? Auzisem că dincolo de pod era calea ferată, iar dincolo de ea se găseau rămășițele unui cartier părăsit, cu case dărăpănate, și o gară dezafectată. Printre primele povești pe care le-am aflat de la copiii din bloc a fost cea a fetei găsite sub pod. Cică o copilă de vârsta noastră se aventurase singură acolo și o lovise nenorocirea, o întâlnire nefericită. Un fost pușcăriaș care își găsise adăpost într-una dintre case o violase și o lăsase ca moartă. Ani de zile legenda aceasta a funcționat ca o interdicție. Coboram din autobuz la stația din fața blocului, la Lămâița, și urcam la cea de vizavi, la Turist. Doar mult mai târziu, când locul fabricii Dermatina îl luase magazinul Metro, am continuat cursa cu autobuzul până la capăt sub pod și am văzut cu ochi de adult străfundurile creaturii din piatră.
(…)
Era podul meu, întâlnirea mea din fiecare seară când ceilalți ai casei dormeau, iar eu mă furișam tiptil în bucătărie, deschideam fereastra și priveam podul gândindu-mă la toate evenimentele care dădeau corp vieții mele de adolescentă, de îndrăgostită, de mamă sau de proaspăt divorțată.
Era podul meu. Unii aveau găștile cu care ieșeau în discotecile din oraș profitând de complicitatea care îi reținea împreună în fiecare sâmbătă seara. Eu aveam podul cu infinit mai multe posibilități pe care mi le permitea lăsându-mi liber curs imaginației. La orizont, acesta mi se părea la fel de singur ca și mine. Seara îi povesteam plângând motivul dramei mele, iar dimineața, în strălucirea soarelui ce se ridica dintr-o dată peste dunga neagră a șoselei abia ghicite, se înfiripa speranța că va fi bine.
Dar emoția cea mai caldă pe care am resimțit-o vreodată a fost atunci când am văzut șirul parcă fără sfârșit al coloanei de oameni ce înainta pe strada principală dinspre pod și se revărsa prin fața blocului nostru înspre oraș. Împreună cu mama și cu sora mea am ieșit la geamul bucătăriei, l-am deschis larg, era în 16 decembrie, încă ne era frică, încă eram tetanizați, dar înlăuntrul nostru lava se pregătea să irumpă. Îi admiram pe cei care scandau „Jos Ceaușescu!”, îi sorbeam din priviri, fețele ne erau toate zâmbet, zâmbetul ni se încrustase pe chip și nu ne mai părăsea, repetam mirați și bucuroși cuvintele pe care cei din stradă le strigau nevenindu-ne să credem că e realitate. Între timp, veștile au început să circule din ușă în ușă și spre seară ne-am dus și noi în Piața Libertății și ne-am oprit în mijlocul mulțimii din fața Operei cu același zâmbet ce nu ne părăsea și pe care îl schimbam între noi ca pe un salut, ca o recunoaștere. Și, în ciuda grozăviilor ce s-au întâmplat, a morților pe care i-am plâns, a rămas lipit de sufletul meu și îmi revine în minte când mă gândesc la zilele acelea al căror început l-am salutat de la fereastra bucătăriei între colțul blocului și coasta străjuitoare a podului.
Mi-am regăsit podul după un deceniu. Împlinisem treizeci și cinci de ani, căsătoria mea fusese un eșec lamentabil, apartamentul nostru intrase din nou la apă, căci fetița crescuse și avea nevoie de propria ei cameră. Din prietenele cu care copilărisem la bloc doar câteva mai erau în țară, Dana de la scara C era în Franța, Boby, în America, cealaltă Dană de la scara B se măritase în Italia, cercul meu de prieteni se lărgise nu în baza vecinătății ca altădată, ci după alte reguli noi, cum ar fi empatia sau compasiunea, pentru că și timpurile se schimbaseră și locul naivității și speranței îl luase deziluzia. De la fereastra bucătăriei priveam podul de această dată cu nerăbdarea de a-l traversa pentru a mă prezenta la întâlnirea cu destinul, închizând cu tristețe cartea poveștilor care animaseră locurile pe care le lăsam în urmă. Am stat departe de el zece ani. Și apoi, într-o zi…
Un zâmbet tremurător îmi înflorește pe buze, mă întorc pentru prima oară din Franța cu mașina, pe la vama Cenad, prin Arad. De departe zăresc apropiindu-se pancarta ce traversează podul dintr-o parte în alta pe care scrie „Timișoara Bine ați venit!” și țip de bucurie: „Am ajuns acasă!”.
Mai departe, coborând panta podului, mai întâi se ivește blocul copilăriei, iar apoi, pas cu pas, înaintând spre oraș, se aștern înaintea mea toate amintirile tinereții mele.
