Simfonia de fier și ecoul din adâncuri. Podul de Fier din Timișoara nu este o capodoperă a eleganței, ci un monument al încăpățânării metalurgice. Noaptea, sub asediul unei lapovițe care părea să poarte în ea praful tuturor drumurilor din Banat, structura de oțel arăta ca o capcană pentru uriași. Proiectoarele celor două mașini negre tăiau negura, fixându-l pe Arthur Scott într-un triunghi de lumină crudă, de parcă ar fi fost un actor grăbit într-o piesă de teatru mut.

Arthur stătea nemișcat, cu umbrela neagră sprijinită pe asfaltul ud. Figura lui, prelungă și impasibilă, degaja o calmă aroganță care părea să enerveze până și curentul electric al lămpilor de pe pod.

— Ingrid, draga mea, spuse el, ridicând vocea suficient cât să acopere foșnetul Begăi, această punere în scenă este puțin cam… démodé. Mașini negre, proiectoare, amenințări la miezul nopții? În Londra, până și traficanții de organe au un simț al subtilității mai dezvoltat.

Ingrid Svensson făcu un pas în față, lăsând violoncelul fără corzi să se sprijine de balustrada ruginită. Lumina farurilor îi dădea o aură spectrală.

— Arthur, subtilitatea este un lux pe care nu ni-l mai permitem. Tiberiu Stan a încercat să fie subtil și a sfârșit prin a deveni o notă de subsol în raportul de autopsie. Tatăl meu a clădit un imperiu pe tăcerea unor oameni ca Matei. Nu voi lăsa un detectiv cu haine de epocă să dărâme totul pentru o criză de idealism bănățean.