A doua zi, Cora s-a întors de la școală prin Piața Libertății. Nu mai trecuse de mult timp pe acolo, căci drumul ei obișnuit ocolea centrul Timișoarei. Pentru prima oară s-a oprit să se uite mai bine la inscripția în limba arabă de pe clădirea Primăriei Vechi.

Cum îl luase şi pe Andrei de la școală, se trezi asaltată de tot felul de întrebări: „De ce ne oprim? De ce scrie în limba arabă? Ce scrie?” Cora răspunse cu răbdare tuturor întrebărilor fratelui ei mai mic, însă curiozitatea acestuia nu părea să se sfârșească:

− Şi chiar veneau turcii pe-aici, să facă baie?

− Da, Andrei. Era o construcție specială, care nu se mai vede astăzi. Până de curând, nu aveam prea multe mărturii din perioada turcească. În ultima vreme, s-au găsit, însă, comori adânc îngropate în pământ.

− Comori? întrebă Andrei, cu ochii cât cepele.

− Da. Vechi ziduri ale cetății, așezări omenești, obiecte de uz casnic sau bijuterii. Comori care se vor regăsi în muzee, numai bune pentru a întregi adevărata istorie a acestor locuri. Se știa, până nu demult, doar de niște tunuri, pietre tombale, adică de morminte și de câteva obiecte, ce se păstrează la Muzeul Banatului.

− Aaa… De astfel de comori vorbeai… zise, dezamăgit, Andrei.

− Dar tu ce credeai?

− Știi tu, monede, pietre prețioase… dar spune-mi, a mai rămas și altceva din acea perioadă?

− Sigur că s-a mai păstrat… În cartierul Mehala era reședința de vară a pașei, numită „Fântâna Pașei”. Cu un pavilion central în mijlocul unei grădini tipic orientale, reşedinţa a fost păstrată şi folosită de către conducătorii orașului şi după alungarea turcilor, în 1716, devenind, sub cârmuire austriacă, „Präsident Garden”. Locul acesta a fost lăudat de un călător turc al acelor vremi, pentru „trandafirii, arborii bătrâni și apa sa limpede”. Mai târziu, în urma atacului revoluționarilor de la 1848, Fântâna Pașei a ars din temelii şi nu a mai fost reconstruită. Urmele au rămas însă mult timp după aceea, timișorenii mai în vârstă amintindu-și, cu siguranță, de ruinele din Calea Torontalului.

− Doar atât?

− Nu. Sigur că am păstrat pentru tine cireașa de pe tort.

− Cum adică?! Ce tort?

Andrei nu mai înțelegea nimic.

− E un fel de a-ți spune că am lăsat la sfârșit ceva ce cred că te va bucura foarte mult. Ai să vezi, e o legendă.

− Încă una? De unde știi că ador legendele?

− Cum să nu știu? Doar sunt sora ta mai mare. Ia ascultă:

Există o legendă care spune că, în 1716, când armata prințului Eugeniu de Savoya a cucerit Timișoara, alungându-i pe turci, aceștia, înainte să plece, au îngropat o comoară valoroasă în zona centrală a orașului. Se pare că Selim Pașa, dregătorul cetății, ar fi ascuns aurul fie undeva în castel, fie în curtea casei sale, fie într-un loc din oraș – cam pe unde este acum Piața Operei. Ce zici?

− Stai uşor, să înțeleg mai bine. Adică mai există pe undeva, în Timișoara zilelor noastre, o comoară încă nedescoperită?! Și această comoară este întreaga avere a turcilor otomani ce au stăpânit orașul atâta amar de ani?!

− Chiar aşa. Ei, ce ți-am spus? Nu-i așa că ți-am făcut o surpriză?

− O surpriză uriașă!! Deci, mai am o speranță s-o găsesc?

− Să o găsești tu singur, nu. Dar să fii martor la descoperirea ei, poți. Oricum, să știi că tezaurul descoperit nu aparține găsitorului.

− Nu?

− Nu. Însă bucuria cea mai mare o simte numai cel care descoperă așa ceva. Nu aurul, monedele, bijuteriile sau alte obiecte sunt cele care ne umplu visteria sufletului, ci mulțumirea că am contribuit la întregirea unor informații despre vremuri apuse, informaţii care ne ajută să înţelegem mai bine trecutul, prezentul și viitorul. Aceasta este comoara ta, pe care nu ți-o poate lua nimeni.