Exmatricularea și ultimii ani în România: 1956 – 1959

În 1956 eram în semestrul cinci, în anul trei de facultate și trecusem de partea cea mai grea. Ce avea să urmeze era mai ușor, mai interesant, urma specializarea. Și ca studenți eram de acum luați mai în serios. Viața mea consta din studiu, cursuri, colocvii, operă, figurație și spectacole – nu chiar ca mai târziu, dar destul de multe. Tenisul, firește, era important, fetele – nu. Prieteniile contau mai mult decât amorurile – nu chiar în cazul tuturor, dar al majorității dintre noi.

Eram UTM-ist, deci înscris în UTM – Uniunea Tineretului Muncitoresc. Eram doar membru, nu aveam nici o funcție în cadrul organizației. Nu aveam nici interese politice, dar simțeam o presiune mare și ne era frică de Securitate. Nu ne preocupa ce se întâmpla în lume. În octombrie 1956 a fost revoluția din Ungaria. Eu, personal, aproape că n-am avut habar de acest eveniment; ceva auzisem de la tata care asculta radioul, dar nu am dat mare atenție celor auzite.

Credeam, mai degrabă, că lucrurile se vor îndrepta, că socialismul era ceva bun; eram mult mai de stânga decât tata, care era anti-socialist, suferea de frică și, ascultând posturi interzise, aflase de evenimentele din Ungaria. În aer plutea o stare de tensiune anormală, de nervozitate: în Ungaria se întâmpla ceva. Şi ca să se mențină presiunea care, la o adică, să poată justifica luare unor măsuri represive, se susținea permanent, şi, pentru mine, credibil, probabilitatea unei intervenţii americane paraşutate, menită să răstoarne regimul.

În 24 octombrie 1956, după amiază, aveam un colocviu la teoria mecanismelor cu un lector ungur destul de scârbos, inginerul Kovács, cunoscut ca fiind un comunist înrăit. Am ajuns la Politehnică, un complex de clădiri frumoase, construite din cărămidă roşie, aflate pe bulevardul pe care odinioară fusese casa bunicului. Pe atunci locuiam deja cu tata în Elisabetin, aproape de facultate. Complexul era împrejmuit de un gard, nu numai la intrare, ci şi de-a lungul unei străzi laterale, Dr. Victor Babeş. Într-o parte era o gaură prin care obişnuiam să trec, scurtând astfel o bună parte din drum.

Când am ajuns la colocviu, la ora trei, am aflat că în loc de ore urma să se țină o şedinţă. Mă bucuram că scap de colocviu, aşa că m-am dus la şedinţă, în Aula mare. De obicei, când era vorba de vreo şedinţă, studenții încercau în primul rând să afle dacă e obligatorie prezența. Curios era că, de data asta, nimeni nu intenționa să chiulească, mergând toți acolo. În drum spre aulă mi s-a părut curios să văd o mulțime de studenți necunoscuți care se îndreptau spre acelaşi loc. Când am ajuns acolo, sala era deja plină. M-am oprit lângă uşă, nu mai erau bănci goale; pe podium stăteau prorectorul, decanul şi trei persoane pe care nu le cunoşteam. În secunda în care am intrat, am simțit că se întâmpla ceva deosebit. O tensiune nemaiîntâlnită până atunci. Un coleg de an, Dărăban, tocmai întreba de ce uraniul şi celelalte bogății ale României se trimiteau în Rusia. Aşa ceva nu se mai întâmplase, să-ți exprimi liber şi cu voce tare părerea. Stăteam acolo încremenit, când deodată am fost împins din spate; soseau studenții de la medicină şi agronomie. Când m-a zărit, prorectorul Cristodorescu mi-a făcut semn să plec. Am înțeles doar mai târziu că dorise să mă protejeze şi că acolo urma să se întâmple ceva cu consecințe grave pentru noi. Încăperea era atât de ticsită, încât studenții au început să strige să se meargă la cantină, unde era mai mult loc. Am ieşit în curte îndreptându-ne spre clădirea cantinei, fără să-i lăsăm să plece pe cei care stătuseră pe podium.

Între timp, se adunaseră peste o mie de studenți, alături de cei de pe podium, secretarul de partid şi încă cineva de la minister. Studenții au luat cuvântul, au criticat sistemul, partidul, opresiunea. Şi eu am luat cuvântul. Vorbeam suit pe o masă: o atmosferă ca la Revoluţia franceză. Aşa cel puțin îmi imaginam eu scena. Am avut mare succes, ovații şi aplauze. Ce-am spus nici nu era prea grav, deoarece nu acuzam regimul, spuneam doar că dacă se crease o atmosferă prerevoluționară, era din cauză că la şedinţe nu puteam vorbi liber despre problemele care ne preocupau şi fiindcă studenții, făuritorii viitoarei societăţi, erau priviți cu neîncredere şi antipatie de organele statului, fiind mereu suspectați şi dezavantajaţi.

Vorbeam „pe linie”, dar cuvântul „prerevoluţionar” a iscat o reacție enormă. Pe deasupra, descoperiseră printre noi pe unul care nu era student, ci un securist care se infiltrase. Aproape că l-au linşat.

Adunarea începuse la ora patru, între timp se făcuse şapte, apoi opt, după care s-a întocmit o listă de revendicări care urma să fie dusă la unicul ziar local, „Drapelul Roşu”, pentru a fi publicată a doua zi. Regimul sever impus de tata cerea ca la ora opt să fiu acasă. În final s-a ales un comitet din care, instinctiv, m-am gândit că nu trebuia să fac parte şi am plecat. Dacă aş fi fost ales în acel comitet, aş fi făcut, ca şi ceilalți, între cinci şi opt ani de puşcărie.Pe stradă erau parcate tancuri cu tunurile îndreptate spre Facultate. Dacă n-aş fi trecut prin gaura din gard, cu siguranță aş fi fost prins de Securitate, care încuiase poarta şi păzea ieşirea. Nu m-am mirat de ce vedeam, încă nu înțelegeam legătura dintre evenimente. M-am îndreptat spre casă, fără să pricep că toate astea aveau legătură cu noi. Tata m-a întâmpinat tremurând şi strigând la mine, mama, spre marea mea uimire, era şi ea acolo; tot oraşul ştia ce se întâmplă la Facultate şi că ţinusem o cuvântare. Consecințele erau previzibile.

Nemulțumirea din rândul studenților a crescut mult în 1956, chiar dacă motivele erau destul de normale. Eram revoltaţi că trebuia să învățăm ruseşte fără să avem posibilitatea de a învăța şi alte limbi străine. Mulți erau împotriva marxismului, materie obligatorie, la care timp de patru semestre trebuia să dai examen. Mai trebuia să urmezi un curs de A.L.A., adică apărare contra atacurilor aeriene şi a gazelor nocive. Cu siguranță se făcea din cauze ideologice, cu scopul de a induce frica, şi nu din cauza unor primejdii reale. Mâncarea mizerabilă de la cantină era alt motiv. Pe mine mă deranja mai puțin, fiindcă de pe atunci mă obişnuisem să mănânc pâine goală, care era atât de moale încât, dacă o plesneai de perete, rămânea lipită. Avea un gust acrişor şi era sățioasă, chiar dacă nu deosebit de hrănitoare.

Colegii care veneau de la țară erau revoltați în special din cauza colectivizării forțate din anii ’50, făcută după model sovietic şi numită reformă agrară. Țăranii, cărora li se luaseră animalele şi pământul, care pentru ei erau la fel de importante ca şi familia, erau marii opozanți ai regimului. La țară s-a ajuns la ciocniri violente; cu mare brutalitate s-a impus colectivizarea. Nu mai aveai voie să păstrezi nici măcar o vacă, toate s-au cedat colhozurilor, înființate după modelul sovietic; fiecare a primit, apoi, rații. Această nemulțumire s-a transmis studenților, la care s-a mai adăugat presiunea organelor de poliție, denumită mai târziu miliție. Toate acestea au făcut să se înfierbânte spiritele, fără însă ca tensiunea să debordeze. La acea şedinţă s-a deschis doar un ventil – impresionantă era însă forța latentă care se putea percepe.

Dacă astăzi mişcarea studențească din 1956 este denumită revoltă, nu este din cauza forței evenimentelor de atunci, ci fiindcă, pentru prima oară, cineva a îndrăznit să se opună în mod public. Pentru oamenii care trăiesc într-o lume liberă este greu de imaginat că nimeni nu se încumeta să spună un banc politic, că din cauza asta puteai dispărea şi înfunda puşcăria ani la rând. Denunțurile fără obligația de a aduce dovezi erau frecvente în acei sângeroşi ani de teroare, primii ani de consolidare a stăpânirii comuniste, comparabili, din punct de vedere al extremismului, cu cei ai nazismului. Fireşte că acțiunile personale de răzbunare puteau să fie în dezavantajul unuia sau altuia. Mai puțin vizați erau cei cu origine sănătoasă, adică muncitorii şi țăranii şi copiii acestora. Un burghez, în schimb, medic, preot sau student – era din start un element dubios. Şi dacă se mai auzea şi ceva despre el, era terminat.

Azi, la intrarea în cantina Politehnicii, care acum a fost transformată într-o discotecă pentru studenți, există o placă memorială care aminteşte de prima revoltă studențească împotriva regimului comunist (n.r. fotografie cu placheta la finalul articolului). Au apărut şi cărți despre acea mişcare studențească – iar eu, la 21 de ani, am devenit aproape un erou al primei mişcări anticomuniste din România. Din punct de vedere al faptelor, lucrul acesta e adevărat, dar până la a caracteriza acea mişcare drept una prerevoluționar anticomunistă e drum lung. Adevărul e că a doua zi s-au închis Facultățile; în Timişoara s-a decretat stare de asediu, iar eu m-am maturizat brusc. Am vrut să plec în oraş, dar tata mi-a interzis să ies din casă. Apoi au început arestările şi pe mine m-au ascuns la mama. S-a tras la Facultatea de Medicină – cu siguranță provocator, ca să poată justifica măsurile de represiune. Unii au dispărut imediat.

Noi, mai mulți studenți, am fost duşi de unităţi ale Securității, cu camioanele, într-o localitate vecină, la Becicherec şi puşi cu fața la perete. Voiau să mărturisim că eram în contact cu paraşutişti americani. Tind să cred că ofițerii care ne interogau erau chiar convinşi de treaba asta. N-am fost condamnat şi după câteva săptămâni situația s-a liniştit. După cum am aflat mult mai târziu, Comitetul Central de la Bucureşti dăduse ordin să nu se dea aparent prea mare importanță evenimentelor. Frica faţă de cele întâmplate în Ungaria era mare, aşa încât au reacționat cu inteligenţă, evitând să creeze martiri. Totul fusese pregătit de studenții din anul cinci de la Medicină, chiar şi şedinţa, deoarece deodată apăruseră şi decanul, prorectorul şi un secretar de partid – ceea ce nu era deloc normal. În noiembrie sau decembrie s-au reluat cursurile, sesiunea de examene se apropia şi toate păreau să se desfăşoare normal. Mi-aduc aminte că atunci m-am îmbolnăvit: am făcut meningită. Am zăcut timp îndelungat, dar am început să mă pregătesc pentru a doua sesiune de examene. Tata îmi tot spunea să nu învăț atâta, ceea ce mă cam mira. Ştia ce urma să se întâmple; i se comunicase deja că voi fi exmatriculat. Într-o bună zi, în 1957, am găsit o listă pe uşa de intrare la Facultate cu numele tuturor studenților exmatriculați. Am fost exmatriculat în fapt pentru că am luat cuvântul la acea adunare de protest din Cantina Politehnicii după evenimentele din Ungaria Motivul ofical: „abateri grave de la morala proletară şi activități împotriva statului“. 

Ăsta a fost sfârşitul. N-am mai avut voie să intru în Facultate, nici măcar până la portar; oricum, nici nu m-aş fi încumetat. Eram stigmatizat, exclus din societate, conştient că nu mai aveam nici o şansă să fiu acceptat din nou şi să mai pot realiza ceva în această țară. Faptul că peste câteva luni am reuşit să intru la altă facultate, unde dosarul încă nu ajunsese, arată cât de birocratic se desfăşurau lucrurile. Atâta timp cât nu aveai dosarul, nu erai obligat să ştii de nimic.

Toate strădaniile ultimilor ani fuseseră zadarnice: anul în care muncisem cățărat pe stâlpi, la tramvaie, cei trei ani de facultate, examenele. De acum, nu-mi mai rămânea nici o perspectivă, nici o posibilitate să mai fac ceva din viața mea.

Exmatriculat din facultate! Din toate facultățile din țară, despărțit de colegi şi prieteni, fără programul meu obişnuit! M-am trezit deodată fără nici o ocupație, pierdut şi singur la 22 de ani. Cumva ajunsesem să fiu un erou, unul care îndrăznise să facă ceva, să spună ceva. Dar dacă atunci, la cantină, mi-aş fi ținut gura, nu s-ar fi întâmplat nimic.

A urmat o serie de cereri în scris, solicitări, drumuri, rugăminți cam peste tot: la rector, care însă era total neputincios, la secretarul de partid, la conducerea județeană, la minister la Bucureşti. Inutil. Era vorba de o hotărâre de partid – inviolabilă. Am încercat departe, la Cluj, dar acolo nici măcar nu m-au primit. Din nou la Timişoara, am revenit la tenis, teatru şi operă.

Într-o zi, mergând la ora de canto, care continua să fie ocupația de bază, un fost coleg m-a întâmpinat cu următoarele vorbe: „Holi, eşti liber, trăieşti şi te poți duce unde vrei!“ Mama era cu mine şi mi-aduc aminte şi acum cum s-a simțit. Bineînțeles că tovarăşia mea era evitată; era periculos să se afişeze cineva cu mine.

Am mai făcut o încercare de a studia. De data asta la Institutul pentru Matematică şi Fizică. Am reuşit la examen împreună cu alți doi colegi exmatriculați, deoarece Institutul aparținea de alt rectorat. Înainte de sesiunea de examene am fost chemaţi la prorector, care era în mod obligatoriu şi omul partidului. Organele de partid erau mereu secunzii: prodecanul, şi nu decanul, iar la Operă, nu directorul, ci directorul administrativ. De aici mi se trage şi astăzi teama şi antipatia față de directorii administrativi. Prodecanul ne-a sfătuit să ne retragem, deoarece nu am fi reuşit la examene. Deci nu ne exmatriculau; ne comunicau că o să picăm. Nu ne-am retras. La algebră superioară era un profesor grec în vârstă, Arghiriade, care avea sarcina să nu ne treacă, ceea ce el însă a refuzat. Am luat examenul la algebră, dar ulterior am fost exmatriculat. Profesorul n-a pățit nimic; tipic pentru România. Nu ştiu ce ar fi pățit în Uniunea Sovietică. Aici, însă, n-au îndrăznit să se atingă de el; era un matematician renumit.

De data asta se terminase definitiv cu studiile. Singurul mod de a-mi câştiga existența era să dau ore de tenis.

Aveam 22 de ani şi trei jumătăți de normă ca antrenor de tenis: una la şcoala sportivă, alta la Asociația feroviarilor, C.F.R., şi ultima la o divizie militară – zilnic de la şase la opt unde, cu scop educativ, trebuia să joc tenis cu soldații. De jucat n-am jucat însă decât cu generalul; soldații adunau mingile – o întreagă companie încălțată cu cizme grele. Jucam cu plăcere, îmi luasem munca în serios şi eram un partener apreciat, deoarece reuşeam să dau celorlalți impresia că, atunci când jucau cu mine, jucau mai bine.

Trebuind odată să duc nişte mingi de tenis de la teren la cazarmă, generalul mi-a trimis un jeep. Atunci s-a dus vorba că Holi lucrează pentru Securitate, doar fiindcă fusesem văzut într-o maşină militară. O maşină făcea deja senzație, darmite un jeep decapotabil.Nu mă simțeam rău; doar victimă a circumstanțelor, nu martir. Mă ocupam şi cu stropitul terenurilor, le îngrijeam, trasam liniile care pe atunci se făceau cu un trasor şi cu ghips cernut prin sită – nu ca acum, fixate de teren, ceea ce nu e bine, nu poți vedea dacă o minge e „in“ sau „out“, fiindcă nu mai lasă urmă. Tata avea un frac vechi, aşa că am luat pantalonii şi i-am tăiat. Atunci s-a spus că dacă nepotul lui Dornhelm a ajuns să stropească terenuri de tenis îmbrăcat în pantaloni de frac cu cracii tăiați, chiar că era sfârşitul lumii.Pentru mine asta nu însemna nici un sfârşit. Jucam tenis cu pasiune, antrenam o grupă de copii la C.F.R., cam 10-12 ore pe zi, câştigam destul de bine, nu mai trebuia să învăț şi eram apreciat. Pe lângă asta, făcând sport în aer liber mă simțeam grozav de bine din punct de vedere fizic. În plus, mergeam şi mult mai des la teatru.

Într-o bună zi, cam la un an de când fusesem angajat, am fost anunțat de către secretarul de partid de la feroviari că îmi sosise dosarul şi că nu puteau să mă păstreze ca angajat. Întrebându-l ce mi se reproşa, mi-a răspuns că un astfel de „element“ nesigur nu putea fi lăsat liber în preajma tineretului. Pe lângă asta, nu citisem înaintea fiecărei ore de antrenament editorialul din ziarul partidului, cum prevedeau obligațiile mele.

Aşa am pierdut şi postul de la şcoala sportivă, nu însă pe cel de la Unitatea Militară. Generalul m-a ținut până în ziua când am părăsit România. Situația asta a durat doi ani. Într-o seară, când mă întorceam de la Operă, dirijorul Rooth mi-a spus că de a doua zi, începând cu ora 7, se puteau depune cererile de emigrare în Israel. I-am povestit asta tatei, care a doua zi, dis-de-dimineață, s-a şi dus la poliție. Era într-adevăr o ocazie de a pleca oferită evreilor. Nu ştiu dacă era rezultatul unei negocieri cu un preț anume pe cap de evreu, cum s-a spus. Adică statul Israel plătea României o sumă în dolari pentru fiecare evreu care era lăsat să plece. Tata s-a înscris imediat şi, automat, şi-a pierdut postul de la fabrică. Aşteptarea a durat un an. Era voie să iei cu tine 20 de kg, iar taxa de renunțare la cetățenia română costa 1.000 de lei – salariul meu de antrenor de tenis pe trei luni.

La 14 ianuarie 1959 urma să plecăm cu trenul la Viena. Biletul, în dolari, trebuia plătit în străinătate. Primisem aprobarea să plecăm în Israel. Mama fiind însă la Viena, ni se dădea voie să ne ducem acolo.Am plâns întruna, eram nefericit, mi-am luat rămas bun de la fiecare piatră, de la fiecare pom, gard şi casă. Mă durea inima: pentru mine însemna sfârşitul. Mi-era perfect clar că în România nu mai aveam nici o şansă de a-mi clădi un viitor, că eram stigmatizat şi exclus de peste tot; emigrarea era de fapt singura mea şansă. Cu toate astea, simțeam că mi se taie rădăcinile, că eram despărțit de toate şi de tot ce-mi era drag şi cunoscut. Mi-am părăsit țara silit şi împotriva voinței mele. Revederea cu mama era singura consolare a acestei emigrări. Totodată, eram apăsat şi de „delictul“ de a-mi fi trădat țara şi de imposibilitatea de a mai reveni.

Tata, în schimb, era în al şaptelea cer.

La graniță, am mai fost controlați încă o dată, apoi am traversat Ungaria, până am ajuns în spațiul nimănui, între Ungaria şi Austria. Tata plângea de bucurie, eu de nefericire.

La Westbahnhof, Gara de Vest, ne aştepta mama.

*

Placa memorială se găsește pe zidul Cantinei Politehnicii