Sinagoga din Cetate

Str. Mărăşeşti nr. 6. Arhitect Carl Schumann. Construită între anii 1863 și 1865, inaugurată în 1865.

La jumătatea secolului al XIX-lea, comunitatea evreilor era în plin avânt economic şi cultural, iar sinagoga aşchenază din Judenhof (vezi Judenhof) devenise neîncăpătoare. La inițiativa prim-rabinului Mór Hirschfeld s-a făcut apel la generozitatea membrilor comunității, care au răspuns cu entuziasm. În apropierea Judenhof-ului, s-au cumpărat două parcele de la familia Janicsáry şi de la colegiul piarist, îşi informa ziarul Vasárnapi Ujság cititorii în 1864. O activitate febrilă a desfăşurat comitetul de organizare, în care un rol-cheie l-a jucat tânărul plin de zel şi înflăcărare Ignátz S. Eisenstädter, casierul şi, mai târziu, între anii 1870 şi 1890, preşedintele comunității.

//

Despre Ignátz S. Eisenstädter (1830-1893)

„Oameni precum Ignaz S. Eisenstädter de Buziaş se numără printre rarele apariții în lumea afacerilor şi în cea socială. Aşa scria despre el bunul său prieten, Johann Tedeschi, la moartea sa, în data de 6 aprilie 1893 şi, într-adevăr, Ignaz S. Eisenstädter a fost un om rar. Bogat în averi şi în onoruri pământeşti, nu şi-a îngăduit nicio clipă odihna. Activitatea era o necesitate pentru el, cea dedicată inimii recunoscătoare a omului, căci niciodată nu era condus de impulsuri egoiste. Impulsurile acțiunilor sale erau nobila ambiție de a promova tot ceea ce era bun, nobil şi patriotic.

A văzut lumina zilei ca fiu al unui respectabil negustor din Becicherecu Mare. După studii comerciale în afaceri externe, s-a înrolat în armata honvezilor, a participat la lupta de eliberare din 1848-1849 ca locotenent major, a venit la Timişoara în 1854 în afacerea angrosistă de manufactură înființată în 1809 de unchiul său, devenind coproprietarul şi conducătorul acesteia. (…)

Colaborarea activă şi inițiativa acestui om deosebit se făceau simțite în toate tărâmurile vieții publice. În sala de consiliu a primăriei, a cărei podoabă era, în conducerea comunității de cult, căreia îi era dedicată viața în primul rând, în exercitarea carității publice, dar mai ales a celei discrete, în cultivarea credinței şi iubirii de patrie, în protejarea şi sprijinirea comerțului şi industriei timişorene şi a Ungariei de Sud, în crearea industriei locale – peste tot şi în toate Eisenstädter se afla pe primul loc. (…)

… la 9 aprilie 1893, cu ocazia funeraliilor sale la care au participat, în afara oficialităților şi vârfurilor evreimii de aici, toate comunitățile religioase din Ungaria de Sud, corporațiile comerciale şi industriale fie în masă, fie prin delegați. 10000 de persoane au participat la cortegiul funerar, o mulțime pe care oraşul nu o văzuse până atunci.” (Josef Geml, Vechea Timișoară, Editura Cosmopolitanart, Timişoara, 2016, p. 418-419)

//

Comunitatea Evreilor i-a încredințat arhitectului austriac Carl Schumann (1827-1898) proiectarea unei sinagogi asemănătoare celei mult admirate din Budapesta, opera arhitectului Ludwig Förster (1797-1863), mentorul şi fostul patron al lui Schumann. Stilul sinagogal al lui Förster era probabil inspirat de genialul arhitect german Gottfried Semper (1803-1879), autorul primei sinagogi cu interior în stil maur, construită la Dresda (1840), distrusă în Noaptea de Cristal din anul 1938.

Vienezul Förster a creat două capodopere arhitecturale – sinagogi de rit neolog – cu trăsături predominant maure: Sinagoga din strada Dohány (1859, Budapesta), una din cele mai mari şi mai frumoase din Europa, şi Leopoldstädter Tempel (1858, Viena), distrus de nazişti în 1938. Aceste edificii splendide au devenit prototipul pentru alte sinagogi, de pildă Templul Coral din Bucureşti, o replică a sinagogii vieneze, şi cea din Zagreb, distrusă de fascişti în anul 1941. Sinagoga din Budapesta este reprodusă, cu mici diferenţe şi la o scară redusă, în Sinagoga din Cetate, Timişoara, şi la New York, în Central Synagogue (1870-1872) din Manhattan. O regăsim şi în imaginea Marii Sinagogi (1880) din Oran, Algeria, transformată ulterior în moschee.

Realizarea planului arhitectului Carl Schumann a fost asumată de doi arhitecţi timişoreni, Ágoston şi Ferdinánd Reiher, în colaborare cu arhitectul Fredy Glenc. „Noua sinagogă va reprezenta o podoabă excepțională a Timişoarei”, exclama un jurnalist în Vasárnapi Ujság, nr. 8, din anul 1864, „sperăm că ea va servi nu numai ca lăcaş de rugăciune, ci şi ca monument al bunei înțelegeri şi al spiritului de sacrificiu de care au dat dovadă enoriaşii ei.” (Vezi şi ecoul similar la proiectul construirii Sinagogii Noi din Fabric în presa vremii.)

În anul inaugurării sale în 1865, mărimea şi amplasarea ei în centrul orașului demonstrau noul statut al comunității – o comunitate prosperă, cu un rol major în dezvoltarea urbei. Trebuie să ne imaginăm Timişoara de atunci, intra muros, înconjurată de zidurile cetății, dincolo de care se întindea Esplanada Cetății, un teren viran, unde construcția era interzisă. Nu exista încă centrul modern cu edificiile sale monumentale între operă şi catedrală, iar cartierele Fabric, Iosefin, Elisabetin erau aşezăminte rurale satelite, rupte de cetate. În cetatea Timişoarei din mijlocul secolului al XIX-lea, sinagoga devenea, alături de Domul Romano-Catolic (1744) din Piața Unirii, al doilea cel mai mare lăcaş de rugăciune.

Situată la alinierea străzii, sinagoga se detaşează prin curți laterale de imobilele de locuit învecinate cu care formează un ansamblu armonios care iese în evidență prea puțin, strada fiind îngustă. Înălțimea ei de 43 m – Domul Romano-Catolic din Piața Unirii măsoară 35,5 m înălțime (în cazul Domului, din cauza apropierii de zidurile de apărare, s-a ținut cont de pericolul de a fi lovit de obuze) – este potențată prin cele două turnuri masive octogonale cu cupole în formă de bulb de ceapă, gen minarete, cu decorațiuni maure. Stilul eclectic cu elemente de artă islamică conferă clădirii o înfățişare uşor exotică, dar perfect integrată în complexul arhitectural-urbanistic al oraşului.

În centrul fațadei principale se află o fereastră rotundă cu vitralii, o rozetă flancată pe părțile laterale de ferestre neoromanice, în stil „Rundbogenstil”. Zidul este construit din asize de cărămidă galbenă şi roşie în forme romboidale în centru şi rectangulare pe margini, dispuse în benzi paralele. O bordură de ceramică smălțuită albastră şi neagră subliniază discret contururile rozetei, ale cornişei, ale ferestrelor şi porților. Decorațiunile – creneluri şi arabescuri – sunt aplicate de asemenea cu măsură. Impresia generală e de soliditate şi echilibru, de căldură şi linişte. „O adevărată podoabă a oraşului”, se entuziasma Josef Geml, primarul Timişoarei.

În interior, arcadele largi și crenelate ale boltei albastre cu desene geometrice având contururi aurii şi roşii amplifică volumul. Se remarcă chivotul cu o cornişă cu creneluri orientale, coloanele zvelte cu capiteluri florale de inspirație din Alhambra şi ornamentele policrome care subliniază elementele construcției – arce, stâlpi, chivot. Pe băncile de lemn sculptat la parter sunt 424 de locuri pentru bărbați, iar în galeriile pe două etaje rezervate femeilor sunt 320 de locuri. În 1866 s-a instalat o orgă din faimoasa manufactură timişoreană Leopold Wegenstein, donația lui Ignátz S. Eisenstädter.

Somptuoasa inaugurare a avut loc marți, 19 septembrie 1865, la ora 10, o zi înainte de ajun de Roş Haşana, „cu mare strălucire şi cu participarea însuflețită a întregii populații a oraşului”, cum scrie, în 1890, cronicarul evenimentului, prim-rabinul dr. Moritz Löwy. Festivitatea a decurs cu mare pompă. S-au tipărit 1500 de programe şi 1200 de bilete de intrare. În fața templului s-a ridicat un cort uriaş pentru generali şi ofițeri de rang înalt. A fost invitată o orchestră militară. Într-o procesiune solemnă, sulurile Torei au fost transportate din vechiul templu în cel nou. S-au ținut cuvântări de către rabinul Mór Hirschfeld şi de notabilități evreieşti şi neevreieşti, iar la sfârşitul ceremoniei s-a intonat imnul național.

Un an mai târziu, într-o duminică, 24 februarie 1867, s-a sărbătorit în sinagogă un eveniment istoric decisiv pentru destinul comunității, Concordatul, pactul dualist austro-ungar prin care s-a creat Dubla Monarhie, Transilvania și Banatul fiind încorporate în Regatul Ungariei. Prezenți erau subprefectul Zsigmond Ormós (1813-1894), mecena şi fondatorul Muzeului Banatului, primarul Josef Weigl şi alte personalități. În acelaşi an, pe 25 noiembrie, s-a legiferat propunerea prim-ministrului Gyula Andrássy de a acorda locuitorilor israeliți drepturi egale. În anul următor, parlamentul maghiar a votat Legea naţionalităţilor, prin care toți cetățenii Ungariei formau o singură națiune, cea maghiară, cu egalitate în drepturi pentru fiecare, indiferent de etnie și religie. Edictul de toleranță emis de Joseph II în anul 1782 permisese evreilor accesul la învățământul superior şi la armată, dar schimbarea cu adevărat revoluționară a avut loc în 1867, prin acordarea drepturilor egale într-o societate liberală. Aceasta a descătuşat energiile şi capacitățile cetățenilor evrei, care au creat valori imense, contribuind la bunăstarea şi la progresul oraşului.