Plimbarea noastră într-o dimineață de duminică pe strada ce pornea de lângă vechea sinagogă cu geamurile sparte, eu încercând să fac pașii mai mici ca să-i potrivesc după ai Iuliei. Soarele luminând pieziș fațadele. Nimic din incertitudinea plimbărilor noastre de mai târziu pe aceleași străzi când, fără să vreau,  te obligam să urmezi traseele cu care pașii mei se obișnuiseră. 

Ieșeam de pe acea stradă în dosul bisericii din scuar cu intrândurile ei de cărămidă umbrite de castani și mâzgălite cu cretă. Străbăteam curțile strâmte ale caselor de raport printre geamurile întunecate, ghivece cu begonii și mușcate, balustrade ruginite, pisici încălzindu-se pe trepte, mingi și triciclete părăsite prin unghere întunecoase, năpădite de mușchi, rufe întinse la uscat. Dincolo de poartă uruitul tramvaielor, scrâșnetul frânelor, trecătorii grăbiți, vitrinele.

 Și, poate, doar acele pioase plimbări ale noastre de mai târziu, vrând să reconstituie fața acelei vârste irosite prin absență, aveau să spele gustul încrâncenării, aveau să se suprapună și să încerce să șteargă însăși amintirea originară.

Ori toate poveștile pe care urma să ți le spun ție și apoi Anei despre Iulia nu puteau decât să mi-o îndepărteze fără să vă facă pe voi să înțelegeți mai mult din ceea ce chiar mie îmi rămăsese ascuns. Tot așa cum, mai târziu, încercând să-i povestesc Anei plimbările noastre, nu făceam decât să te îndepărtez tocmai pe tine și să-i las ei izul de dimineață în căutarea viselor de peste noapte uitate, incertitudinea unor astfel de zile petrecute în încercarea de a le reconstitui. Nevoia asta veșnic reînnoită  de a numi ceea ce prea bine știu că trebuie să pierd. Imagini devenite vaporoase, fantomatice, destrămându-se la cea mai ușoară atingere.