Spre dimineață reapăru și Mircea, cu energii împrospătate, dar și cu dușmănii renăscute. Avusese, probabil, răgaz să se gândească. Se uită urât la el, nu-i spuse o vorbă și dispăru pe culoarele secției de Neurologie. Silviu se târî iar la maică-sa și dormi acolo, cataleptic, până spre după-amiază. Apoi fugi scurt la facultate, avea câteva chestii de pus la punct. Îl sunară și de la librărie cu o sumedenie de întrebări. Se repezi în Unirii și scoase ultimele acte medicale de la tradus. Alergă așa până spre seară. A câta zi, a câta seară? Apoi se duse la spital să-l înlocuiască pe Mircea, deși nu mai era mare lucru de făcut. Singurul lucru de făcut era să petreacă noaptea cât mai aproape de ea. Să-i transmită din energia lui. Și, dacă mai ajută la ceva, eventual să se roage. Orice. Orice, dacă ajută.

De fapt, comisese deja inimaginabilul. Cu multe ore înainte, îl sunase pe Marian și îi spusese lapidar și fără explicații:

— Știi tu cine. Pune-o te rog pe un pomelnic. La bolnavi.

Tăcerea îngrijorată a lui Marian, urmată doar de un răspuns succint, lipsit, ca niciodată, de înflorituri pioase, îl cutremurase încă și mai mult. Poate pentru că-i confirmase, o dată în plus, gravitatea situației. Erau, cu toții, muritori. Stăteau cu tălpile înghesuite pe buza unei prăpăstii fără fund, iar ireversibilul, iminent și de neînlăturat, se apropia din toate părțile ca un perete negru de oțel, luându-le aerul și împingându-i zi de zi tot mai aproape de marele nimic.