Când mă întorc spre casă din centru, soarele se scufundă dincolo de oraș și cerul sângerează deasupra blocurilor în care se aprind lumini la ferestre ici și colo. E ora când oamenii ies de la serviciu, mașinile hâșâie pe șosea, lăsând dungi portocalii de lumină în aerul albastru. Vântul e rece, merg pe jos, îmi îngheață mâinile și îmi răsună în urechi, venit de cine știe din ce ungher al memoriei: „City sunset over me / The mess we’re in…”. N-am mai ascultat PJ Harvey de vreo cincisprezece ani, amintirile se ridică la suprafață ca dintr-o altă viață (inimă frântă, un pachet de țigări fumate în noapte, muzică pe laptop, priveliștea orașului străin din balconul de deasupra traficului) și trec peste mine ca un val, spărgându-se la mal și fiind înghițit apoi de oceanul memoriei.