Playlist
N-am uitat de turul tradițional de 31 decembrie prin cartierul Lipovei. Anul trecut pe jos, acum pe bițiglă. Am recuperat-o după ce-a stat o lună jumate în curtea restaurantului Yugoslavia. Dacă în limba germană există termenul Waldeinsamkeit (sentimentul de a fi singur în pădure), cu conotații introspective de ordin filozofico-religios, astăzi mi s-a năzărit mult mai profanul Gegendeinsamkeit (într-o interpretare mai liberă, plăcerea de a te plimba singur prin cartier).
Pe Pomiculturii mă intersectez cu un curier care cară un imens rucsac galben în spate. De sub căciulă îi ies firele căștilor. „Playlist-ul biciclistului de la Glovo în amurgul zilei de 31 decembrie“, iată un titlu pe care îl voi folosi, poate, într-o zi. Sau poate nu. În orice caz, din telefonul meu se aude piesa Budi sam na ulici (Fii singur pe stradă) a trupei EKV (Ekaterina Velika). Toți membrii acestei formații au fost înghițiți, rând pe rând, de golden brown.
O iau la stânga și ajung pe fosta stradă Irlanda, actuala Martir Silviu Motohon, un muncitor de treizeci și cinci de ani împușcat la Revoluție. Locuia la câteva blocuri de mine, pe Liniștei 3. Țin minte o fotografie din fața operei din Timișoara, cu zeci de pancarte și pânze cu numele fabricilor și întreprinderilor ai căror angajați ieșiseră în stradă. Ironia face ca toate urmau să se închidă la câțiva ani după 1990.
O femeie scoate din portbagajul mașinii câteva sacoșe, baxuri și caserole. Nu le poate căra deodată, așa că din scară apare și bărbatu-su în crocși. O atenționează să se ferească de bițiglă, adică de mine. Mă opresc și le fac semn să-și vadă de treabă. Sunt genul de oameni care se pregătesc pentru un chef de apartament, o formă salutară de distracție, cu aromă old school. Glumind puțin, aș spune chiar antiglobalistă. Aș fi circulat pe șosea, dar e spartă toată. Cu excepția arterelor principale, invadate de agenții de pariuri, casinouri, șaormerii, bănci și farmacii, pe străzile cu blocuri nu s-a schimbat mare lucru față de anii ’80. Doar cele câteva grafuri mai colorate, cabinetele stomatologice particulare de la parter sau ABC-urile care nu s-au închis încă datorită invaziei de Profi-uri arată că am pășit într-o altă eră. Dintr-un garaj burdușit cu vechituri, pe care proprietarul nu se îndură (sau îi e lene) să le arunce, se vede un televizor Sanwa. Îl știu pentru că și bunicul avea unul asemănător. O fereastră în alb-negru spre Iugoslavia. De fapt, în țările ex-socialiste există o adevărată metafizică a garajului, nu știu cât de bine am reușit s-o surprind în penultima mea carte.
În Piața Ion Ionescu de la Brad încă se pot cumpăra fructe și flori. Câteva femei zgribulite își servesc ultimii clienți din acest an. Forfota dintre Lipovei și Dumbrăvița se stinge văzând cu ochii. Doar unii taximetriști, curieri și întreprinzători încearcă să mai câștige ceva pe ultima sută de metri ai acestui an. Tabela electronică ce tronează deasupra șoselei afișează data. Îmi vine în minte o replică dintr-un film franțuzesc văzut în copilărie, nu mai știu cum se numea, în care un băiat își întreabă la un moment dat camarazii de drumeție (citez din memorie, pardon my French): „Vous rendez-vous compte qu’il n’y aura plus jamais d’autre 20 août 1944?“. Nu c-ar fi o mare filozofie, dar stau și cuget preț de-un minut în fața unei crame din Lipovei: nu va mai fi niciodată un alt 31 decembrie 2022, acest gestionar neîndemânatic al singurătății. Jamais.
Dacă tot sunt aici, zic, hai să intru să iau un vin, dar no name-ul demisec la doi litri nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere. Mi-am promis ca măcar azi să nu intru în supermarket, dar parcă în noaptea de revelion aș bea, totuși, ceva mai decent. Îmi fac o cruce în fața Hristosului de tablă de lângă biserica în construcție de la intrarea în Dumbrăvița și intru în Mega Image. Doamne ajută!
