În fiecare zi merg pe jos sau cu bicicleta la lucru, la librărie și când ajung în centru, mă enervez. Nu mai există trotuare. Sunt săpate șanțuri peste tot și țevile ies indecent din pământ. Piatra cubică a fost scoasă din piețe, e adunată în mormane, iar pe pământul rămas ciuruit încep să crească buruieni. Unde altă dată erau terase și spații verzi, acum sunt excavatoare, betoniere, picamere, care fac un scandal monstruos și praf care te sufocă. Aici era locul favorit de ieșit în oraș al oamenilor, seara la o bere, pe bănci, la o poveste, un scurt popas în timpul zilei cu bicicleta lângă fântână. Toți ne simțim agasați de această urâțenie, suntem furioși că ni s-a furat spațiul public și micile noastre tabieturi urbane. Șoferii sunt nervoși pentru blocarea traficului, bruschează mașinile, înjură și claxonează pietonii care par să nu se miște niciodată destul de repede.

Când plouă, totul se transformă într-o baie de noroi. Deși sunt puse scânduri pe care să circule pietonii, e imposibil să nu te murdărești. Am comentat și eu, ca multă lume, că e groaznic, că nu mai suport să fie tot orașul un șantier. Am dat vina și eu pe primărie, pe președinție, pe corupție, pe țara asta unde nu merge nimic ca lumea. Am spus și eu, neconvingător, că va fi fain când se va termina. Dar deja durează de un an și nu pare să se mai termine acest șantier (1).

Azi n-a fost una din zilele mele bune. N-am dormit bine (din nou, insomnie). De dimineață m-am enervat pe pisică pentru că mi-a răsturnat un ghiveci. Așa că am plecat la lucru cu capsa pusă. Afară era o vreme mohorâtă, ploaie, frig, cenușiu, așa că nu am putut lua bicicleta. Mergeam repede, cu privirea în pământ, cu gluga trasă peste ochi. Eram în întârziere. Încercam să nu calc în noroaie și bălți, dar mă murdăream tot mai tare. Înlăuntrul meu mustea furia, dar și resemnarea, față de acest șantier care nu se mai termina, față de oamenii care se grăbeau și mă stropeau, față de salariul mic, față de bocancii care luau apă, față de lipsa somnului, față de un telefon care nu mai suna.

Și atunci am auzit un fluierat. Admirativ. Erau pușcăriașii scoși la muncă, la săpat șanțuri, chiar pe drumul meu spre lucru. Poate că acel fluierat m-a făcut să mă uit pentru prima dată la ei, pentru că de obicei încercam să-i ocolesc. În hainele lor cenușii, uzi-leoarcă de la ploaie, stând în șanțuri până la mijloc, mai glumeau cu trecătorii, fluierau după fete, cereau țigări, aruncau o replică în bășcălie polițiștilor cu bastoane care-i supravegheau, care nu se puteau abține și mai râdeau pe sub mustăți uneori. Mi-a dat impresia că ei erau liberi și eu nu. Pentru prima dată în ziua aceea am zâmbit.

Am ajuns la librărie (2), spațiul plin de cărți era cald și liniștit, mi-am făcut un ceai și stând la geamul pe care se prelingea ploaia, uitându-mă la șantierul și pușcăriașii de afară, peste care se suprapunea imaginea mea reflectată în geam, am avut o mică revelație. Și eu sunt ca orașul, un imens șantier.

*

n.r.

(1) Toată zona centrului istoric a Timișoarei a trecut printr-un amplu proces de reconstrucție și modernizare între anii 2012 și 2015

(2) E vorba de Librăria Cărturești de pa Strada Florimund Mercy