Maestrul trebuie să moară*

Nu sunt maimuțe. Nu sunt oameni. Pare că suișul pe scara evoluției le-a scârbit și le-a făcut să se oprească pe o treaptă întâmplătoare, unde s-au tras la o parte și i-au lăsat pe ceilalți să-și vadă de drum. Totuși, sau poate că tocmai de aceea, în ochi le scapără o inteligență nepământeană. Au văzut multe. Știu multe. Duc pe umeri o imensă povară. O duc singure.

Cele două siluete stau pe acoperișul turnului de apă, în stânga și în dreapta țepușei care îi împodobește vârful. Față în față, se privesc una pe cealaltă fără să scoată niciun cuvânt. Dacă sunt pricepute într-ale cuvântării, iar fluviul vorbăriei tuturor veacurilor se găsește printre îndeletnicirile care le-au scârbit, sau dacă nu pot să îngaime nici măcar o iotă nesigură, asta nu se poate ști. Pe sub glugile negre ale pelerinelor lungi, ochii verzi le scânteiază în întuneric.

Una dintre făpturi ține în mână o foarfecă dintr-un material necunoscut omului, asamblată într-o formă bizară, aducând cu brațele neputincioase, cretine, ale dinozaurilor carnivori din vechime. Cu o sobrietate rituală, cealaltă făptură își ține mâinile întinse. Razele lunii se împletesc în chihlimbarul tulbure al unghiilor monstruoase, crescute asemenea ramurilor de salcie plângătoare. Foarfeca taie unghiile, trosnete crepitante, amintind de împușcăturile răzlețe care încropesc marșul funebru al retragerii germane.

Deși multe priviri se ridică noapte de noapte spre turn, căutându-l pe dumnezeu pretutindeni, siluetele trec neobservate. Soldați, cerșetori, barcagii, prostituate, refugiați, dezertori, fantome, hoți de buzunare. Nu văd nimic. Trec în neștire. Un câine costeliv și puturos își ridică privirea atunci când o bucată de unghie îi nimerește pe nas. Nu le vede, dar le adulmecă. Făpturi de dincolo, carevasăzică. Și ce? Caută-ți mortăciunea, mănâncă-ți mâncarea, în anii de război nopțile Iosefinului sunt mai blânde cu javrele decât cu oamenii.

Singurul care observă creaturile este un medic militar. Ieșit din spitalul de campanie încropit pe malul celălalt al Begăi, le zărește de îndată ce-și oprește privirea pe acoperișul construcției industriale, deși băuse o sticlă întreagă de votcă.

Se uită o vreme, își ascultă bătăile inimii, făpturi de dincolo carevasăzică, și ce? S-a umplut lumea de garguie satanice de când suflă gerul morții, iar puștile se întrec să rostească toate vorbele nespuse pe timp de pace. Se mai gândește o dată la copilul pe care nu l-a putut scoate din ghearele morții. A smuls glonțul din el împreună cu viața. Scoate revolverul englezesc din halat și îl armează, apoi își zboară creierii. Trupul i se rostogolește pe dig și se oprește în apă, cu un pleoscăit. În lumina lunii, deasupra părului năclăit care se scufundă, bucățile de unghie aterizează pe luciul apei și se înconjoară de cercuri străvezii. Clenii își fac drum printre alge, le ciugulesc și mor cu ochii plesniți.

Unghiile creaturii de pe acoperiș sunt ceva mai scurte. Toamna începe să-și facă simțită prezența. Vestită de vânt, de primele noroaie, de bălțile stătute care împodobesc ruinele. Germanii pleacă, vin rușii. Timișoara, primul oraș din Europa continentală luminat electric. Deunăzi, cineva a descărcat un cartuș în fiecare felinar. Nu l-au prins.

Unghiile creaturii sunt ceva mai scurte. Foarfeca taie în continuare. Nicio lumină.

                                                           ***

E cel mai bun. Sau cel puțin încă nu și-a cunoscut egalul. Șefii îl respectă. Ba chiar se tem de el. O simte.

Nu sunt mulți deasupra lui. Sub el, nimeni. Nu dă ordine. Doar primește.

Ordine care se sfârșesc întotdeauna când persoana de la capătul celălalt al pistolului se prăbușește cu o gaură în craniu. Îi place să se gândească la victimele sale ca fiind la celălalt capăt al pistolului. Totuși, dacă e să fie realist, poate să numere pe degete oamenii pe care i-a împușcat. Otrava e mai eficientă. Să nu subestimeze nimeni rata toxiinfecțiilor letale. Șobolanii de sub vechile ziduri ale habsburgilor, în toate teatrele din vechiul imperiu, încă poartă pe dinți urmele bătrânei ciume. Cine crede că a dispărut să-și gătească un șobolan. Bătaia e la ordinea zilei, mai ales în vremuri de război. Explozibilii transmit un mesaj mai clar. Accidentele de circulație, ceva obișnuit. Mașină zdrobită de tanc, nicio bănuială, s-a mai pomenit. Găsește tanc. Infarct face oricine. Pe unii, bătrâni intelectuali, vai și amar, disidenți doar în pauza dintre două aritmii cardiace, n-a trebuit să facă mai mult decât să-i sperie de după ușă și să-i privească eșuând în vitrinele cu bibelouri, țeasta între două balerine, cioburi în părul cărunt. Pentru că nu e vorba să-ți faci treaba într-un fel anume, ci doar să-ți faci treaba, iar cine trebuie să dispară, să dispară. Încă o medalie.

Întotdeauna, chiar și pe timp de război, cineva crede că la mijloc e o conspirație. Morțile triviale ușurează treaba. Morțile neobișnuite o complică, iar orificiul unui glonț nu lasă nici o urmă de îndoială. Pe de altă parte, dacă știi să tragi atunci când războiul se pregătește oricum să ucidă, atunci lucrarea e temeinică. Încă o medalie.

Astăzi va folosi totuși pistolul. E ceva simbolic. Aproape ritualic. Majoritatea misiunilor se cufundă în uitare imediat după ce s-au terminat. Unele mai rămân o vreme, doar ca să se îmbibe atât de tare în alcool încât să devină străvezii. Dar unele nu au cum să dispară nici măcar dintr-o memorie atât de abilă la dispariții, învățată că o profesiune letală se ține departe de memorie, și deci un agent bun își îngroapă amintirile sub saltelele academiei. E drept, ocaziile de aducere aminte sunt rare. Rare ca bunătatea pe timp de război, ca bombele care își ratează ținta. Totuși, agenții de elită se întâlnesc cu ele. Asasinii, cu atât mai mult. Orice-ar face, la un moment dat ajung față în față cu o persoană pe care o cunosc. Căreia n-ar fi ghicit niciodată că trebuie să-i aducă sfârșitul. Unul de-ai noștri, devenit incomod, trebuie suprimat, dar să se facă în tăcere. Iar el trebuie să-l omoare pe Maestru.

Agentul E stă lângă trunchiul unui salcâm pipernicit, ale cărui frunze foșnesc în bătaia vântului. Noaptea de toamnă nu ține seama de război. Câțiva greieri cântă încet, gata să dispară fără urmă în găurile din pământ. Așa fac și oamenii, se gândește agentul, dispar în găurile lor din pământ. Stelele sclipesc pe boltă. Câteva fuioare de ceață dansează prin aer și amenință să le acopere. Sau, după cum miroase, să fie giulgiul grețos și mântuitor al unui incendiu? Omul fumează lent o țigară, privind turnul de apă care se ridică înaintea sa, pe partea cealaltă a drumului de pământ. Edificiul industrial se înalță în întunecime, înconjurat de clădiri austriece, purtând urmele bombardamentelor. Cât vede cu ochii, niciun geam luminat. Ghereta din fața turnului a fost distrusă de o bombă, probabil în timpul ultimului raid. Cum de a scăpat turnul?

Un șlep alunecă încet pe luciul Begăi, fără sunet. Micul port e nemișcat. Vasele comerciale sunt trase la mal și aparent părăsite.

Din timp în timp, câte un om trece grăbit pe lângă salcâm. Agentul E îi privește pe trecători fără să se ascundă, iar aceștia îl observă temători și grăbesc pasul. Spionii nu trebuie să se camufleze în fel și chip, așa cum crede tot poporul. Când oamenii zăresc în penumbră o față încruntată, ieșind vag din gulerul unui pardesiu cafeniu, cu mâinile în buzunare și pălărie pe cap, înțeleg că priveliștea trebuie dată uitării. Cea mai bună camuflare nu e absența, ci prezența care îndeamnă la tăcere.

Omul își stinge țigara cu pantoful, alăturând-o unei mici grămezi de la picioarele sale. Își aprinde alta, privind vârful turnului de apă. Niciuna dintre ferestre nu e luminată. Pare pustiu, dar știe că nu e. Acolo așteaptă Maestrul.

În urmă cu câteva săptămâni, a primit o telegramă de la Berlin. Nu vin foarte des telegrame de la Berlin. Mai ales acum, când jugul se strânge. În ea erau scrise un loc, o dată, o oră și câteva cuvinte:

Ucide-l pe C! Știe prea multe.                            

Agentul C este Maestrul. Mentorul celor mai sclipitori din academie. Dar, în primul rând, mentorul său. Îl luase sub aripa lui pe când era doar un puști care își irosea talentul prin subsoluri întunecoase și clădiri părăsite, punându-și îndemânarea în slujba șnapanilor parveniți în umbra Republicii de la Weimar. Îl învățase tot ce știa, sau cel puțin asta îl făcuse să creadă. Ajunsese mai bun ca el. Primise mai multe misiuni. Misiuni periculoase. Primise medalii.

Timpul trecuse. Vremurile se schimbaseră. Începuse războiul. Nu se mai întâlniseră de multă vreme, iar acum aveau să se întâlnească pentru ultima dată. Urma să-și ucidă Maestrul.

Zgomotul unui motor învechit curmă liniștea nopții. Pe drumul de pământ apare un dric funerar, gonind în noapte. Agentul apucă să-i vadă fața șoferului. E beat. Mașina ia curba prea târziu și se înfige într-un copac de pe mal.

Ușile din spate se deschid, iar sicriul zboară în stradă. Capacul se desprinde. Cadavrul se izbește de pământ.

Șoferul dricului se dă jos împleticit și aleargă spre corpul neînsuflețit. Cade în genunchi și ia țeasta bătrână în brațe. Începe să urle:

– Conte, iar ați încercat să fugiți de mine! Chiar și mort?! Uitați ce ați făcut! Doar știați că germanii nu se mai întorc! Ah, nu trebuia să vă zic de ruși! Ce conta că sunt aproape? V-ați fi obișnuit, ca noi toți. Dar ați murit de frică! V-a fost prea frică! Și m-ați lăsat pe mine cu nebuna aia! De ce nu mi-ați zis măcar că v-ați pus în cap să muriți?! Aș fi murit și eu cu dumneavoastră! Ne-am fi omorât împreună, ca în vechile povești! Cine zice că în iad nu se joacă șah? Ați fi avut un partener! Acum o să…

Bălmăjeala devine incoerentă. Se oprește brusc și plânge cu sughițuri. Agentul îl privește neclintit. Șoferul se chinuie să pună cadavrul înapoi în sicriu, apoi sicriul în mașină. Reușește să ducă operațiunea la bun sfârșit într-un timp destul de scurt, pentru că domnul conte nu fusese nici prea gras și nici prea înalt, sau, dacă fusese, războiul îl stafidise până la oase. Se urcă înapoi la volan și scoate mașina fumegândă din copac. Dricul, cu botul acum îndoit grotesc, își reia goana și se pierde în beznă.

Agentul își stinge țigara și scoate o cutiuță din pardesiu. O deșurubează tacticos și alege câteva pastile din ea. Le înghite pe rând. Cu vârful degetului mic, scoate o pudră albă dintr-un alt compartiment și o prizează. Își pune un plasture sub limbă, apoi îndeasă cutia la loc. Din buzunarul interior, mâna iese cu tot cu pistol. Mauser, 7.6 milimetri, nou-nouț. Verifică încărcătorul și pune arma în buzunarul drept.

O ia cu pași repezi către turn. Traversează drumul. Pe rămășițele gheretei cineva scrisese cu cretă întoarceți armele, moarte mareșalului! Parțial, faptele se consumaseră. Nebunii, câini speriați, au întors armele. Mareșalul încă trăiește, numără puricii de pe vreo saltea rusească. Să-i fie de bine, dacă n-a știut să-și păstreze puterea.

Anul e neobișnuit de secetos, observă agentul. Ploaia spală creta, deci nu mai plouase din august. Poate chiar de mai devreme. Drogurile încep să-și facă efectul. Se oprește câteva clipe în dreptul unui stejar tânăr. Amețeala e întotdeauna stăpână, înainte de concentrare. Un cerșetor pipernicit și murdar îi apare în fața ochilor. Are ochi de pisică. Același personaj care îi apare mereu când combină acele substanțe anume, într-o cantitate anume. De data aceasta, cerșetorul râde. În mâna stângă ține un balon alb. Începe să se ridice încet de la sol, hohotind isteric. Undeva în aer, în dreptul bazinului cel mare, balonul se sparge. Cerșetorul se prăbușește și dispare când atinge pământul. E își închipuie trosnetul oaselor și devine atent ca un câine de vânătoare.

Se apropie de intrare. Lovește cu piciorul un obiect metalic, care se dovedește a fi lacătul ușilor de fier. Așadar, cineva pătrunsese acolo de curând. Lacătul nu fusese pur și simplu uitat. Fusese lăsat. Un semn că Maestrul este prezent și îi așteaptă pe oamenii care trebuie să-l scoată din România. Nu știe că în locul lor va sosi altcineva.

Când împinge una dintre porți, făcându-și drum pe sub bolta de piatră în acompaniamentul lugubru al balamalelor ruginite, agentul se întreabă dacă ajunge ca elevul să-și întreacă profesorul. Uneori, se gândește el, e nevoie ca elevul să-l ucidă. Mai ales când profesiunea transmisă este una criminală. Suprema demonstrație a priceperii dobândite: astăzi, Maestrul va muri. Magna cum laude.

Până când își obișnuiește ochii cu întunecimea din măruntaiele turnului, agentul așteaptă neclintit. Razele lunii pătrund firav prin ferestrele aflate la înălțime. Nu cât să lumineze parterul, ci doar cât să decupeze din penumbră scara spiralată care urcă de-a lungul pereților structurii circulare, oprindu-se sub primul rezervor de apă. Acolo, șarpele de piatră se continuă cu un gât de fier, scări mai subțiri, dar la fel de încolăcite, care străpung rezervorul printr-o gură neagră și se pierd în beznă. Asemenea unei jugulare, o pereche de țevi din fier coboară prin mijlocul spiralei și se pierd în subsol printr-o deschizătură îngustă, de unde răzbate forfota șobolanilor pe care scârțâitul porții i-a pus în alertă.

Agentul E făcuse rost de planurile turnului, hârtii vechi, desenate de mână și purtând semnăturile celor doi ingineri care l-au zămislit, în zorii primului mare război. Le studiase minuțios și trăsese concluzia că agentul C trebuie să se afle la etajul de deasupra celui de-al doilea bazin, și nu în spațiul intermediar. Asta pentru că acela este locul unde și-ar găsi ascunziș la rândul său, dacă s-ar vedea nevoit.

Scoate pistolul din pardesiu și începe să urce scările de beton. Lipit de perete, privește doar în sus, respirând rar și atent la orice sunet. În spațiul tăcut domnește senzația că turnul ar fi fost abandonat în urmă cu veacuri întregi, ca o amintire dintr-un viitor îndepărtat, când omul s-a priceput să se șteargă pe sine din existență, lăsând în urma lui doar semnele unui zbucium așa cum altul nu va mai fi, rănind până în străfunduri pământul pe care s-a zbătut vreme îndelungată, căutând să pătrundă până în miezul haosului și de acolo să-și culeagă învățătura de căpătâi. Pare un spectru care încredințează orice vizitator că, dincolo de geamurile sale, se întinde pustia.

Ajunge în dreptul unei ferestre. Afară s-a lăsat ceața. I se pare că zărește câteva siluete umane dansând în văzduh, mișcări fulgurante, mitraliere pe post de mături, dinți stricați, un tango la câteva viori dezacordate, firav ca somnul porumbeilor din cuiburile construite pe treptele spiralei. Sub pantofii lăcuiți îi trosnește un ou.

Merge mai departe, cu toate simțurile în alertă și mâna încleștată pe pistol. Turnul e scăldat în muțenie. Un om obișnuit ar putea să jure că e pustiu, dar toate misiunile în locuri uitate de dumnezeu l-au învățat pe agentul E să adulmece prezența umană. Diferența dintre un spațiu locuit, chiar și pentru scurtă vreme, și unul nelocuit, este de la cer la pământ odată ce te deprinzi s-o recunoști, pe măsură ce pricepi că nu e sarcina ochilor sau a urechilor să pătrundă tainele prezenței, ci a unui instinct vechi, al omului de demult, care trebuia să știe dacă refugiul sperat era lipsit sau nu de pericole încă dinainte de a-l lumina cu torța. Iar instinctul îi spune că Maestrul n-a plecat niciunde. Se află chiar acolo, undeva, deasupra lui, în negură.

Nu simte oboseala, deși a urcat mult. Drogurile îl țin calm, dar energic. Scara în spirală se apropie de capăt. Zărește fundul primului bazin, un tavan sumbru care pare să-i coboare în întâmpinare. Orificiul din care ies țevile începe să se distingă împreună cu scările de fier.

Trece pe lângă altă fereastră. Ceață. Siluete dansând în văzduh. Respiră rar și adânc. Ajunge la baza scărilor de fier. Apucă balustrada cu mâna. Scoate pistolul din buzunarul drept. Începe să urce. Razele lunii se chinuie să găsească luciul fierului, printre pete mari de rugină.

Totul se întunecă în jur. Dibuie atent fiecare treaptă. Nu trebuie să se împiedice. Nu trebuie să scoată nici măcar un zgomot. Într-o firidă, un chițăit și o goană disperată. Un curent de aer rece, răsuflarea betonului. Întunericul se adâncește, apoi se subțiază.

Ghicește în sfârșit firava lumină a lunii care răzbate prin ceață. E pe cale să pătrundă în spațiul intermediar dintre primul și al doilea bazin. Încă un rând de scări, apoi ascunzătoarea Maestrului.

Își scoate cu grijă pălăria și o fixează în vârful pistolului, pe care îl ridică încet deasupra liniei betonului. Cu tot instinctul, e bine să fii sigur. Așteaptă. Nu se întâmplă nimic.

Gândurile îi fug la prima sa misiune alături de Maestru. Le reprimă. Memoria să-și aștepte vremea. El nu mai e discipol, așa că nici C nu mai e Maestru. E doar un spion, devenit incomod, trebuie suprimat, dar să se facă în liniște.

Își pune pălăria înapoi pe cap și urcă ultimele trepte de fier. Ajunge într-o încăpere întunecată.

                                                                        *

Nu fumează. N-a fumat niciodată, nu s-a drogat, n-a pus gura pe alcool sau pe orice altă substanță capabilă să-l tulbure. La vârsta lui, mulți oameni abia dacă se mai ridică din pat. El e gata să îndeplinească orice misiune, oricât de grea. E un om al secretelor, ele sunt tinerețea lui perpetuă. În schimbul existenței sale de om-cufăr, așa cum îi place lui să se numească în tăcere, viața, toată cealaltă viață care nu înseamnă spionaj, s-a ținut secretă față de el. Le-a aparținut altora, iar el i-a privit mereu de după colț, din metrou, de pe celălalt peron, printre ramuri. Nu s-a plâns. E alegerea lui.

Stă cufundat în întuneric, sprijinit de betonul rece. Privește ferestrele prin care se furișează timid razele lunii. Cuțitul de vânătoare din mâna dreaptă se plimbă cu migală pe surceaua din stânga, preschimbându-i chipul diform cu fiecare mușcătură. Deși n-a privit-o nici măcar o dată, cunoaște meșteșugul atât de bine încât bucata de lemn începe să aducă din ce în ce mai tare cu un cameleon. Sculptura e singura liniștire pe care o cunoaște. A umplut lumea de mici figurine, animale, oameni, obiecte, monștri, sculptate din te miri ce: stive de gard, picioare de scaun, lambriuri, jilțuri părăsite, storuri defecte. În felul acesta, lumea l-a colecționat pe el, fără ca nimeni s-o știe. S-a împrăștiat de-a lungul Europei în figurine de lemn, singurele urme pe care unul ca el s-a putut încumeta să le lase.

Un sunet îl smulge din contemplație. Ochii revin în prezent, dar mâinile își continuă netulburate lucrul.

Lângă picioarele lui încrucișate se află o cutie metalică de mici dimensiuni, deschisă pe o latură. Din deschizătură ies capul și o parte din spinarea țepoasă a unui arici. Nasul micului mamifer adulmecă murdăria lăsată în urmă de porumbei. De aici, foșnetul insesizabil care i-a stârnit Maestrului atenția. Nu poate spune câți ani are micul animal, dar știe că a depășit cu mult durata de viață a speciei sale. Sigur că e ceva misterios la mijloc, un soi de legătură nevăzută, dar asta nu poate decât să-l bucure. O prezență discretă, un prieten vechi. Suspect de nemurire.

Maestrul a văzut multe locuri și mulți oameni. Misiunile sale, nenumărate. Multe medalii au curs către el, dar niciuna nu i-a ajuns la piept. Spunea mereu că drumul acesta e alegerea lui, iar principiul e să-ți urmezi alegerea până la capăt, în tăcere. A făcut ce s-a priceput, apoi i-a învățat și pe alții cum se face: să țeși cu trăinicie o pânză nevăzută în care să se prindă neajutorate toate lucrurile văzute, iar tu, păianjen invizibil, să culegi ce ai nevoie fără ca cineva să se simtă vreodată prins. Cu aceste cuvinte începea în fiecare an atunci când lua loc pe colțul catedrei de la academie. Neîncrederea din privirile tinere întărea mereu justețea spuselor.

A văzut multe. Guverne căzând, imperii murind, popoare împinse către abatoare asemenea vitelor, zepeline prăbușindu-se din cer. L-a văzut chiar și pe Bismarck, murind. Cancelarul i s-a destăinuit, iar el va căra taina șoptită atunci în mormântul care nu i se va săpa niciodată.

Lungă vreme, a fost cel mai valoros spion al germanilor. Când Hitler a ajuns la putere, E a luat locul de frunte. Fostul său elev. Lipsit de răbdarea lui, dar cu poftă de sânge. Noul Reich și-a transformat spionii în asasini. Brutele au ieșit la suprafață, bărbații s-au dus la fund. Mulți, trimiși cu misiuni aberante în colonii. Alții, retrași la țară, apoi îndulciți cu cianură. El a fost păstrat. Era temut. Păstrat pe o linie secundară, până când se va ivi momentul să fie lăsat în urmă. Cu eleganță, în tăcere.

Maestrul se afla în România cu o misiune riscantă, care îi ceruse o delicată și fugară întrevedere cu tânărul rege Mihai, de aceeași vârstă cu E, se gândise, iar apoi distrugerea unui anumit document de dată recentă, semnat în mare taină la București pe vremea când perspectivele războiului erau altele.

Apoi a primit o telegramă de la Berlin. Nu vin foarte des telegrame de la Berlin. Mai ales acum, când jugul se strânge. În ea erau scrise un loc, o dată, o oră și câteva cuvinte:

Ucide-l pe E! Știe prea multe.

Înainte să fie extras, o ultimă misiune pe teritoriu românesc. Stația terminus: Timișoara. Să-și ucidă elevul. Despărțirea de război.

Urcase în turnul de apă și se pusese pe sculptat. Situațiile de felul acesta nu erau o noutate. Când circul se prăbușește, circarul asmute leii unii asupra celorlalți. Așa, nu trebuie să-și murdărească satârul.

Fără să se îndoiască o clipă, C a priceput că scrisoarea trebuie să aibă o dublură, aflată în pardesiul fostului său discipol. O dublură aproape perfectă, deosebită cu o singură literă. Doar că jocul e mai complex decât își închipuie superiorii. Uneori, barca naufragiază pentru că e împinsă către stânci.

Cât despre agentul E, își va ține soarta în mâini. Doar că nu va ști.

Privește pentru prima dată conturul întunecat al cameleonului de lemn, suflând rumegușul. Îl așază pe jos, în dreptul cuștii. Ariciul începe să-l adulmece. Maestrul își scoate pistolul din pardesiu. Îl verifică, apoi îl vâră la loc. Trece cu buricul degetelor peste spinii animalului, dinspre creștet înspre coadă:

– Mai știi ce spuneau bătrânii din sate când dădeau cu ochii de tine? Că, dacă ești femelă, te pricepi să cauți Iarba Fiarelor, cu care poți descuia orice lacăt din lume. De aceea obișnuiau tâlharii să închidă puii suratelor tale, ca ele să se avânte în lume după buruiana magică, ei să le-o fure și să prade cât or vrea. Dar n-am putut să le spun dacă ești femelă sau mascul, pentru că nu știu.

Ariciul scoate un sfârâit bizar, un fel de răspuns. Face câțiva pași în spate, până când din cușcă i se mai ivește doar botul.

Se aude un hârșâit stins. Luna se acoperă de nori. Când se descoperă, din gura pe unde se pierde jugulara țevilor apare borul unei pălării de fetru.

Maestrul surâde, cufundat în penumbră. 

                                                                   *

Luna de abia dacă izbutește să lumineze pervazurile ferestrelor înguste, împodobite cu grămezi de găinaț. Pe unul sunt înșirate un pachet mucegăit de țigări, o sticlă de votcă cu gâtul spart și o mică statuetă a Fecioarei Maria, cu smalțul ciobit. Încă o dată, sentimentul unei amintiri dintr-un viitor pustiit, lipsit de oameni și de suflarea lor greoaie, tulbure, prea plină de întrebări. E își răsucește țeasta în toate părțile, aproape ca o bufniță, dar nu vede și nu aude nimic.

Bănuiala că C se ascunde la ultimul etaj i se confirmă. Acolo s-ar fi ascuns și el. Nasul său de ogar simte doar o izbitoare absență, golul betonului mut, locuit, dacă e locuit, numai de vreun strigoi jinduind să fumeze din pachetul mucegăit, să bea și să se roage.

Niciun sunet. Uguit de porumbei, chițăit sau zvonuri de tango la viori dezacordate. Liniștea firavei lumini nocturne. Singurătatea misiunilor. Destinul spionilor.

Într-un ungher lucește o pereche de ochi. Un șoarece tăcut. O pisică muribundă? Pisica domnului conte, artizanul evadării din sicriu. A fugit în turn.

Zărindu-le cu greu, se îndreaptă spre al doilea rând de scări metalice, care se pierd în gura celui de-al doilea etaj. Încă o dată, gândurile îi fug la una dintre misiunile îndeplinite laolaltă cu Maestrul. Memoria să tacă, așa cum fac ochii din colț. La ce bună? Ce rol joacă ea când se dă un ordin? Când se execută un ordin? Când se strânge mâna aspră și rece a unui superior mulțumit, cu unghiile îngălbenite de tutun?

Degetele se strâng în jurul balustradei ruginite. Câteva firimituri de metal se desprind și cad aproape fără zgomot. Pune piciorul pe prima treaptă.

O voce cunoscută îl face să înghețe:

– Nu trebuie să fii văzut și temut. Un spion bun e una cu suflarea vântului într-o noapte fără vânt. Ai spus că asta e școala veche. Ai fost un răzvrătit destoinic. Îți amintești la ce vârstă a început să-ți pălească sclipirea din ochi?

Dă să se întoarcă, dar simte țeava unui pistol în ceafă:

– Arma. Restul pe urmă.

Își întinde degetul în aer, către buzunarul drept al pardesiului. O atingere fină, ca vântul. Greutatea pistolului a dispărut. Câteva trosnete și un pocnet înfundat. Mauser, 7.6 milimetri, nou-nouț, lovit în cădere de țevi, apoi de trepte, oprit undeva la intrarea în turn. Încă funcțional. Inimile șobolanilor din subterană, ceva mai firave.

Tăcere.

O lovitură în moalele capului.

Beznă desăvârșită.

                                                                     *

O lampă cu gaz arde într-un colț, aruncând umbre gigantice pe peretele circular.

Își recapătă cunoștința. Durerea îi străpunge țeasta. Încearcă să se miște. E legat de un scaun.

Deschide ochii. Întâlnește privirea Maestrului. Stă pe alt scaun, la cel mult un metru. Prin pardesiul închis i se vede doar cravata, deasupra căreia se înalță ascuțit mărul lui Adam. Chip imposibil de uitat, zâmbet amar. Pălăria pe genunchiul stâng, ariciul blestemat pe genunchiul drept. Așa stătea și pe catedra academiei. Privea studenții, cu aceiași ochi cu care privea adineaori în beznă. Nu s-a dumirit la timp.

– Mai trăiește?

Niciun răspuns.

– Știai că o să vin, sau a fost o coincidență fericită că m-ai prins?

Nimic.

– Deci pe mine mă așteptai.

– Aștept să trec frontiera. Dar a mai apărut ceva.

Din pardesiul Maestrului apare o telegramă. O despăturește fără să-și privească mâna și o vâră sub nasul fostului său discipol. Chipul lui E tresare. O dublură aproape perfectă, deosebită cu o singură literă. Același loc, aceeași dată, aceeași oră.

Ucide-l pe E! Știe prea multe.

Fața prizonierului se schimonosește. Nu îngaimă nimic, dar expresia lividă trădează totul. Maestrul mai scoate o hârtie din pardesiu. O așază deasupra primei. Telegrama lui E, smulsă probabil din buzunar în scurta perioadă cât își pierduse cunoștința.

– N-ai avut nicio bănuială că tevatura e urzită de Berlin? Războiul e pierdut.

– Urzită de Berlin…

– Singurul adevăr e că știm prea multe.

– Și se bizuiau că ne vom ucide unul pe celălalt?

– Șansele s-o fi făcut erau mari. Ghinionul tău e că nu ți-ai pus nicio întrebare. Cel mai iubit dintre spioni. Ceai de mușețel, în biroul lui Himmler. Cum să-ți fi pus vreo întrebare? Ești asasin, nu spion. N-ai vrut să înveți mai multe.

Privirea lui E zăbovește pe cameleonul de lemn:

– Văd că nu te-ai lăsat de sculptură…

Maestrul îl studiază o clipă, iar glasul său capătă o inflexiune glacială:

– M-ai fi ucis?

Prizonierul încearcă să priceapă dacă în spatele întrebării se ascunde vreun tâlc. Pe chipul fostului său Maestru nu se citește nimic. Pe chipul ariciului, și mai puțin. Își compune o figură indiferentă, de parcă i s-ar fi adresat cea mai banală întrebare:

– Da.

Maestrul nu răspunde. Ochii lui se umbresc pentru o fracțiune de secundă, apoi își recapătă încremenirea.

Dacă l-ar fi privit, agentul E ar fi observat că interlocutorul său luase o decizie. Sau poate că n-ar fi observat. Dar, oricum, nu l-a privit. Ochii lui începuseră să fixeze ploșnița verzuie care se așezase pe poalele pardesiului apretat. Întreabă cu aceeași figură indiferentă:

– Poți te rog să-i dai un bobârnac?

Maestrul trosnește insecta cu degetul mare, iar aceasta cade pe jos. Se răzgândește imediat și se apleacă, apucând ploșnița de una dintre antene. Mângâie ariciul pe spinare, dinspre creștet înspre coadă, iar animalul devine atent. Îi aduce insecta deasupra nasului. Ariciul își ridică botul și o înhață cât ai clipi.

Privirile celor doi alunecă pe umbrele înălțate și schimonosite de dansul flăcării. Afară se zărește un colț de lună. Dintre crengile întunecate ale unui plop cruțat de raidurile aeriene începe să răzbată chemarea unei cucuvele.

Maestrul își îndreaptă privirea spre fereastră. Este vremea să poarte o ultimă conversație cu fostul său discipol. O ultimă conversație cu oricine:

– Ai văzut Casablanca?

– We`ll always have Paris…

– Păcat cu debarcarea…

– Chiar în ̓42. Într-un cinematograf din State. Tu?

– În ̓43. Tot în State.

– Dacă n-ar fi atât de mulți americani, ar fi chiar frumos în State.

– Ți-a plăcut filmul?

– O prostie. Bogart ăla e simpatic, dar buzunarele îi sunt burdușite cu banii evreilor.

Maestrul realizează că ultima sa conversație tocmai se încheiase. Lipsită de miză ar fi acum o dispută ideologică. Omul din fața lui n-a vrut niciodată să înțeleagă nimic. A urmat ordine și nimic mai mult. În plus, o dispută ar putea să-i ruineze tot planul.

Tăcerea se așterne din nou în cavoul suspendat din inima turnului de apă. Cucuveaua este singura care grăiește în continuare, căci spusele ei nu sunt înțelese de om.

Maestrul privește ariciul de pe genunchi, ocupat cu mistuirea ploșniței. Dacă nu plănuiește să moară în următoarele ore, va trăi mai mult decât el.

Să-i mai dea totuși o șansă lui E. O întrebare. Așa… degeaba.

– Ești dezamăgit că nu m-ai ucis?

– Da.

– Dacă te-aș dezlega și ți-aș da arma, m-ai împușca?

– Da.

Acum și-a pecetluit soarta. Nu știe. Era drept să-i spună că de răspunsul său îi depinde viața? Nu. Ar fi răspuns la fel. Și, pe lângă asta, nu se cuvine ca un om să privească țesătura propriului destin. E drept, nu se cuvine nici ca vreun om să țeasă ițele altor destine. Dar asta e meseria spionilor. Și a soldaților. Poate că a tuturor oamenilor. E o îndeletnicire apăsătoare, pentru care există un preț. Maestrul se pregătește să-l plătească. Dar, înainte de asta, ultima misiune. Se lasă pe spate, îndreptând mecanic borul pălăriei.

– O să fac ce vrei.

– Mă dezlegi și îmi dai un pistol?

– Nu. Dar vei pleca de aici cu misiunea îndeplinită. Încă o medalie.

– Cum așa?

– Când te văd ieșit din turn, îmi zbor creierii.

– N-aud bine?

– Mi-am pierdut credința. Sunt în slujba unei ciume care le-a luat oamenilor mințile și viața. O alta se ridică la răsărit, sub drapel roșu. Războiul e pierdut. Urmează oprobriul public și apoi execuția. Sunt prea bătrân să devin o cârtiță ascunsă printr-un ungher îndepărtat al lumii.

E nu poate să răspundă imediat. Spusele au pogorât muțenia din vârful turnului. De la al doilea etaj, unde credea că se ascunde Maestrul, dar de fapt se ascunde timpul. Înghețat, viforos. Acum știe: urzeala iernii va veni atunci când o mână imensă va deșuruba acoperișul turnului și o va lăsa afară. Îl privește pe omul din fața lui, drept ca o scândură, așa cum se ținea și la academie. Ochii lui de șoim nu mai aparțin acestei lumi.

Întreabă pe o voce joasă:

– Cum procedăm?

– Te vei urca în mașina care trebuie să mă extragă din țară. Sosește dintr-o clipă în alta. Te urci în ea, iar eu îmi zbor creierii.

– Atât de simplu?

– Lucrurile sunt simple. Se împart pe anotimpuri.

În mod normal, agentul E ar fi intrat la bănuieli. Dar ochii Maestrului sunt limpezi, gestica obișnuită, postura relaxată. Nimic nu sugerează că ar avea intenții ascunse. Dacă și-ar fi pus în gând să-l ucidă, l-ar fi ucis imediat. Ce sens avea să-l lege, să-l țină de vorbă și să-i facă o asemenea ofertă? Există o singură explicație. În spusele sale zace adevărul.

Muțenia durează minute în șir. Apăsătoare pentru E, neînsemnată pentru C. Afară, cucuveaua este amuțită de o suflare tăioasă. Șuieră sinistru. Se strecoară înăuntrul turnului prin orificii nevăzute. Balamale ascunse pocnesc monoton. De la etajele superioare răzbate un șuierat bizar, pe care mințile celor doi îl pun inconștient pe seama unei prezențe neomenești, din cele care încep să cutreiere pământul atunci când războiul smulge împărăția morților din subterană.

Cu ochii sclipindu-i în lumina lămpii cu gaz, agentul E rupe tăcerea:

– Bine.

– Accepți?

– Da. Bătrânii sunt oameni de cuvânt.

– Pot să te dezleg?

– Da.

– Fără să mă tem că vei sări pe mine și va trebui să te împușc?

– Da.

Maestrul se ridică, așezând ariciul pe scaun. Îl privește câteva clipe, apoi desface legăturile prizonierului. Aruncă frânghiile într-un ungher întunecat. E se ridică domol în picioare, frecându-și încheieturile. Întreabă oarecum acid:

– De ce a trebuit să arunci pistolul?

– Când ajungi la Berlin o să primești altul. Și nu numai. Dar să te ferești. Nu mă voiau mort numai pe mine. Pe lângă asta, vor ști că sunt șanse ca telegrama mea să-ți fi ajuns pe mână.

– O să-mi închei socotelile și o să mă dau la fund.

Se îndreaptă spre spirala de fier, care se scurge prin gura de beton și se pierde în întuneric. Se privesc o vreme în ochi. Căutătură aprigă, hămesită și plină de îndârjire. Căutătură pătrunzătoare, în pupilele căreia s-a strecurat melancolia. Vântul se întețește. Pare că se pregătește să deșurubeze chiar astăzi acoperișul turnului și să ucidă toamna din fașă. Bizarul șuierat de sus a devenit și el mai puternic. În lumina lămpii, umbrele celor doi agenți dansează șovăielnic pe betonul circular.

Maestrul vorbește cu un glas coborât:

– Mașina o să aștepte pe malul Begăi, în fața turnului. Exact două minute. Șoferul va deschide geamul  și va întreba cât e ora. Tu trebuie să răspunzi Ludwig van Beethoven fără să eziți. Va închide geamul și te vei urca în spate. Asta-i tot.

– Iar Beethoven?

– Nu-l gust pe Wagner. Poate doar să pășești înspre moarte, iar orchestra satanică să șuiere uvertura Cântului Nibelungilor, apoi să-ți pierzi vederea și să te prinzi în horă, apoi să-ți pierzi auzul și să mai rămână doar durerea.

– Când te-au apucat bătrânețile, ai început să vâslești împotriva curentului. Trupul nu ți s-a prăbușit, dar n-ai mai priceput că lumea se schimbă.

– La academie vă spuneam să ascultați Simfonia a șaptea.

– Nu m-a interesat.

– Păcat. Beethoven surzise când a scris-o, iar tu ai rămas orb. S-ar fi putut s-o înțelegi mai bine decât crezi.

E nu răspunde. Privește în gol și surâde îngăduitor. Maestrul se apleacă și ridică de pe jos cameleonul. Îi întinde fostului său elev figurina cioplită:

– Să-ți aducă aminte că nimic nu e ceea ce pare.

E o studiază câteva clipe, apoi o bagă în buzunar. Își strâng mâinile. Prizonierul dispare în întuneric. Scările de fier scârțâie după o cadență fixă, de parcă șurubul beznei s-ar strânge în jurul său. E ultima dată când Maestrul vede un om. De pe șezutul de lemn al scaunului ponosit, ariciul își privește stăpânul.

                                                                   *

Pe măsură ce coboară scara în spirală, pășind cu repeziciune pe betonul tare și ascultând șuieratul tenebros al vântului, agentul E se gândește la strania turnură a misiunii sale. Drogurile au început să-și piardă efectul. Recade în meditație. Acum nu mai e nimic în afară de un turn abandonat, cândva, mult după ce oamenii s-au prăpădit

Își aprinde o țigară în dreptul unei ferestre. Razele lunii încep să danseze în rotocoalele albe, amintind de dansul satanic, văzut sau închipuit, totuna, acum lăsat baltă. Pe boltă sclipesc stelele. Coboară în continuare. Se sprijină din când în când de perete, simțindu-i răcoarea cu palma. Amețeala obișnuită pe care drogurile o lasă în urmă.

Se uită la țevile de fier. Simte o oarecare invidie pentru cât de lin coboară acestea. Prăbușire, pur și simplu, niciun ocoliș.

Vârful incandescent al țigării pare să-l ghideze, ca un far într-o mare furtunoasă. Talinn, Estonia, prima misiune alături de Maestru. Deși nu mai are cum să-l vadă, simte privirea acestuia în ceafă. A crezut mereu că l-a întrecut în îndemânare. Că i-a pătruns metodele, tehnica, ascunzișurile. Față în față, a durat doar câteva clipe să rămână fără armă și să se trezească legat de scaun. Poate un discipol să-și depășească Maestrul? Acum, va muri. Așa da. Altfel, cine știe? Dacă timpul se subțiază cu fiecare an, iar sclipirea geniului trecut se întunecă mereu? Dacă timpul coboară, în loc să urce?

Sau poate că e vorba doar despre muzică. Poate că ar trebui să asculte Simfonia a șaptea.

A fost învins, și totuși se întoarce cu misiunea îndeplinită. Ba mai mult, știe că la Berlin va strânge aceeași mână cu vârfurile degetelor îngălbenite de tutun, dar cealaltă mână, cea pe care nu o strânge, va ține mânerul unui pistol. O ultimă lecție din partea Maestrului. Summa cum laude.

Și totuși l-ar fi ucis pe Maestru. Fără îndoială. Dar Maestrul? De ce nu l-a ucis? Poate că a înnebunit. Vârsta i-a înmuiat sufletul. Iar asta îl face incompatibil cu profesia. E sfârșitul, linia de final. Epoca spionilor a apus. Acum, au rămas doar asasinii. Avea dreptate. Și cu asta.

Aruncă țigara în gol și vede o jerbă de scrum portocaliu, mult mai aproape decât se aștepta. Se trezește în fața ușii care rămăsese întredeschisă. Fără să ezite, iese din măruntaiele turnului de apă. Nu mai stă să caute pistolul. Va primi altul.

Vântul îl lovește în față. Cu o mână își leagă mai strâns pardesiul, iar cu alta își ține pălăria. Trece din nou pe sub stejar și pe lângă ghereta unde stă scrijelit cu cretă întoarceți armele, moarte mareșalului! Se oprește chiar înainte să pășească pe drum.

Șase copii apăruți de niciunde îi taie calea. Merg în șir indian. Pe fețele lor se clatină măști de gaze, mult mai mari decât țestele firave. Degetele mușcate de inaniție se plimbă pe claviatura unor acordeoane răpciugoase, animate de o forță nevăzută. În ropotul de zdrăngănituri macabre, nesincronizate, se distinge totuși un fel de muzică, un fel de tango asemenea celui pe care l-a auzit în turn, scris pe oase și cântat parcă la măruntaie, dar totuși cu dor, un dor imens, față de ceva ce niciodată nu se mai poate întoarce. Sau față de ceva ce n-a venit încă. Ține de ureche.

O apucă inconștient pe urmele lor. Convoiul se apropie de Bega. Micii muzicanți cotesc pe rând la dreapta, spre drumul care merge paralel cu râul. Când iau colțul dispar fără urmă, smulși din realitate.

În fața agentului E se află o mașină neagră, cu motorul pornit.

Se apropie de autovehicul. Privește pentru o ultimă dată turnul de apă. Construcția masivă se profilează în noapte, asemenea unei țevi de tun îndreptate spre cer. Sub acoperișul ei așteaptă iarna. Undeva în aer i se pare că-l zărește plutind, agățat de același balon alb, pe cerșetorul care nu se mai oprește din râs.

Ajunge în dreptul mașinii. Geamul din dreapta se deschide anevoios, acționat de un mecanism pe jumătate înțepenit. O voce albă întreabă parcă din alt timp:

– Cât e ora?

Agentul E simte că omul nu e nativ german, chiar dacă stăpânește limba. Un fior îi străbate șira spinării. Nu contează. Efectul drogurilor.

– Ludwig van Beethoven.

Geamul se închide. Ceva metalic îl lovește în cap. Două brațe puternice îl prind înainte să cadă și îl înghesuie pe bancheta din spate. Înainte să-și piardă cunoștința, apucă să vadă cum cameleonul de lemn îi cade din buzunar și se prăbușește în praf.

Mașina demarează în viteză. Timișoara rămâne în urmă.

Un avion așteaptă pe o pistă nemarcată, ascunsă într-o pădure de pe malurile Mureșului.

                                                                                  *

Nu știe de câte ore stă nemișcat, privind în gol către una dintre ferestre. Afară se zărește o geană portocalie de lumină, de parcă s-ar fi trecut cu lama unui cuțit peste subrațul orizontului. Vântul șuieră în continuare.

Nu știe nici de câte ore stau în fața lui cele două creaturi neomenești, aducând a maimuțe. Sunt înveșmântate în robe negre, lungi, cu glugile acoperindu-le parțial chipurile. Ochii verzi le scânteiază. Au văzut multe. Știu multe. Duc pe umeri o imensă povară. O duc singure.

Maestrul le ignoră. Iese din transă și ridică ariciul în dreptul ochilor, ținându-l în palme. Îi vorbește cu resemnare:

– M-ai învins. Cine a mai auzit? Un arici să-i supraviețuiască unui om. Dar vei fi liber acum, orice-ar însemna asta pentru tine. Liber să te întorci de unde-ai venit. Dacă ești spion, ești nimeni. La asta m-am descurcat de minune. La asta, și la nimic altceva.

Îl mângâie pentru o ultimă oară, dinspre cap spre coadă. De abia acum își îndreaptă atenția către arătări. Le întinde ariciul.

– Luați-l voi! Acum e frig afară. N-a stat niciodată în frig.

Una dintre creaturi își trece palma peste el, iar animalul dispare. Maestrul observă unghiile care cresc necontenit, începând să semene cu ramurile de salcie plângătoare. Fixează ochii verzi, care sticlesc sub glugă:

– Dacă nu și-ar fi pus în cap să mă ucidă, îl făceam scăpat. Dar așa, mi-am îndeplinit cealaltă misiune. Acum e al lor. Știe prea multe, iar asta e bine. Când se va termina războiul, va dezvălui multe ascunzători. Trebuie să se facă dreptate.

Creaturile îl privesc neclintite. Maestrul se ridică:

– Puteți pleca, decizia mea nu s-a schimbat. Mi-am făcut datoria. Altceva n-a mai rămas.

Arătările se privesc reciproc. Observă și ele că unghiile au început din nou să crească.

Stoluri de păsări apar în văzduh, luminate de scăpătatul zorilor. Părăsesc Europa. Agentul C își scoate pantoful stâng. Desface calapodul de lemn. Dintr-un orificiu îngust, scoate o insignă cât unghia de la degetul mic. Riscurile erau enorme, dar a vrut s-o aibă mereu asupra lui. Nu ca să-și amintească în slujba cui se afla. Pur și simplu. Ca o lumină într-un pantof mărimea 43, din piele neagră, cu șireturile ușor zdrelite, care se poate încălța și descălța fără să mai fie legate sau dezlegate.

Își agață insigna la piept. Dacă cineva și-ar apropia privirea, ar putea ghici culorile steagului britanic. E o insignă de copil, din cele care se dau gratis la paradele militare. Spionajul nu are culori, sau insigne. Nici contraspionajul.

Fără să-și privească mâna, scoate pistolul din pardesiu și îl duce la tâmplă. Se gândește la E. Pe timpul acesta, deja trebuie să se fi obișnuit cu engleza. Surâde.

Prieteni, aplaudați! Comedia s-a sfârșit.

Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Beethoven. Pe măsură ce se ridică în aer, alături de cele două maimuțe, încearcă să-și amintească dacă s-a gândit la ele înainte să se împuște, sau dacă de abia acum se gândește.

Să slujești. Un cuvânt frumos. Și greu. Toți slujim, în felul nostru. Apoi ne uităm în urmă, și vedem că timpul s-a risipit fără să prindem de veste. Ne întrebăm de ce am slujit. Nu avem răspuns, altul în afară de moarte, care se simte ca un punct pus în mijlocul unei propoziții. Bine. Rău. Dragoste. Libertate. Să stai departe de lume, să privești de după colț, să te uiți din umbră la lumina care împodobește pălăriile de paie ale celor care se plimbă pe o faleză, la malul mării. Talinn, Estonia, prima misiune alături de fostul său discipol. Toate astea încep să i se scurgă din minte pe măsură ce se ridică în aer, tot mai sus. E înfiorător cum zboară cele două maimuțe. Înfiorător și totuși înduioșător, ca un cântec de leagăn. Poate că timpul e ca un săpun cu care te speli pe mâini, după ce le-ai mânjit cu sânge. Freci atât de bine și atât de mult, încât te dumirești fără săpun în palme. Clăbuci și piele curată, dar săpunul niciunde. Te clătești și s-a dus. Sau poate că așa e omul, iar timpul e apa. Se subțiază, se subțiază, iar într-o zi nu-l mai găsești niciunde. Dar acestea sunt lucruri care țin de memorie, iar memoria se lasă sub saltelele academiei.

Departe, sub picioarele lor, acoperișul turnului de apă zace într-o rână, agățat în mănunchiuri de fiare răsucite. Din uriașul borcan de păcură se scurge iarna. Bega îngheață, ruinele războiului se acoperă de ninsoare, bălțile se închid ca niște răni vindecate miraculos, la timp pentru șenilele tancurilor rusești. Pe podeaua de beton își vede trupul chircit. Apoi se pierde în răsăritul incandescent, alături de maimuțe, și ultimul gând al minții întârziate în viață îi fuge la pervazul unde pachetul mucegăit de țigări, sticla de votcă cu gâtul spart și Fecioara ciobită de porțelan îl așteaptă pe Mântuitor, împreună cu cameleonul din praful drumului și cu toate celelalte obiecte pe care le-a sculptat de-a lungul și de-a latul continentului, colecție neștiută de nimeni, risipită, pe care se va chinui s-o adune când va învia, pentru că Maestrul trebuie să moară, să se odihnească puțin fără ceas deșteptător, și apoi să învie.

* 

Povestire câștigătoare la concursul de povestiri organizat de Asociația Prin Banat în 2023. 

Ilustrație de Alexandra Babeț