Am cotit spre strada Lorena și, când am ajuns în dreptul Turnului de Apă, i-am zis:

— Uite, ăsta-i castelul nostru. Aici o să ne facem cununia, tu și cu mine, într-o bună zi.

Câinele paznicului Ivan, un ciobănesc german căruia noi, copiii, îi spuneam cu respect câine-lup, rânjea mârâind lung, amenințător, arătându-și colții la fiecare lătrat.

— Am venit să-i aduc sufertașul cu mâncare tatălui meu, i-am zis paznicului, privind cu teamă către animalul cel fioros.

— Da, mi-a spus că o să vii. Hai, intrați, nu-i rău câinele, dacă sunt eu aici. Doar latră, n-a mușcat pe nimeni până acum.

Și, cu-adevărat, de îndată ce am intrat în curte, câinele a început să dea vesel din coadă și să alerge prin iarba înaltă, culcând-o la pământ.

Turnul de Apă, clădit din beton și cărămidă roșie, semăna cu o tură imensă din jocul de șah sau cu turnul singuratic al unui castel medieval. Avea mai bine de …cincizeci de metri înălțime, iar Ivan, paznicul, împreună cu soția sa, locuia chiar acolo, în interiorul lui, de dinaintea războiului. Tatăl meu, care lucrase dintâi la ITAS, era angajat acum la ICOT, dar și la IET. Deși sunau diferit și foarte enigmatic pentru noi, inițialele astea însemnau de fapt munca la uzinele de apă și la întreprinderea de tramvaie.

Am urcat cele șase trepte ale movilei, apoi încă două, năpădite de o iederă deasă care cucerise aproape o jumătate din turn. Ne-am oprit în fața ușii duble de lemn cu arcadă masivă, vopsită în turcoaz scorojit de vreme, și cu două ferestruici ca de colivie, în arce alungite de cerc, cu vitralii zăbrelite, precum pleoapele triste ale unui arlechin. Ne-a deschis soția paznicului, o femeie mică și slăbuță, dar cu o privire luminoasă.

— Liudmila, s-a prezentat și ne-a strâns delicat mâinile cu degetele sale fragile de aer.

— Frumusețe omenească. Asta înseamnă în limba rusă numele ei, ne-a explicat Ivan, ridicând un deget în sus, în același timp cu sprâncenele.

Din hol se deschidea un salon larg, mobilat cu tot felul de vitrine pline de cărți vechi legate în piele, etajere cu pahare și vase de cristal Moser & Sohne de la Karlovy Vary și porțelanuri albastre Kangxi, dulapuri masive, fotolii, măsuțe rotunde cu tăvi de argint filigranat și console rococo, bogat ornamentate cu melcișori, pești exotici și ghirlande de lotuși și frunze de ginkgo biloba. În stânga bătea rar o pendulă uriașă. În dreapta, chiar la fereastră, lângă un gramofon cu pâlnie de alamă, se afla un pian cu coadă, cu capacul deschis, din lemn de mahon, semănând izbitor de mult cu pianul din casa noastră Secession.

Ceea ce era bizar și straniu în același timp era faptul că nu exista un plafon. Privind în sus, se vedea cochilia nesfârșită a treptelor care urcau pe lângă zidul circular al turnului către bazinul-rezervor din vârf, în permanență plin cu peste cinci sute de metri cubi de apă, și balustrada de fier care întărea senzația de infinit a uriașei spirale. Din cauza întunericului tot mai adânc înspre înalt, nu se puteau distinge nici bazinul, nici tavanul care era de presupus că se află la capătul sutelor de țevi de plumb ce traversau marginal edificiul, în desene șerpuite, închipuind un imens labirint.

Dar piesa cu desăvârșire fascinantă care trona în mijlocul salonului paznicului și al firavei sale soții era o masă rotundă cu diametrul de patru sau cinci metri. Era și ea din lemn de mahon lustruit, cu incrustații florale de fildeș și cu desene geometrice închipuind un fel de roză a vânturilor, împărțită exact în douăsprezece arce de cerc. O bilă mare de aramă, asemănătoare oarecum celor pentru jocul de popice, perfect șlefuită, cu luciu de oglindă sferică, având un vârf ascuțit la bază, era atârnată printr-un cablu subțire de oțel de capătul central al bazinului cu apă din vârful turnului. Ne-am apropiat cu băgare de seamă de masa cea lustruită. Bila de aramă balansa aproape imperceptibil, făcea un dans lent de du-te-vino, trasând linii lungi și fine pe stratul de nisip aflat într-o tavă mare de argint, asemănătoare celei de lângă fotoliile rococo.

Atunci am auzit prin negura dinspre bazinul cu apă de deasupra noastră vocea limpede a tatălui meu care se adresa unui interlocutor, deocamdată invizibil:

Nulla dies sine linea!, urmată de hohotele de râs ale aceluia.