De dimineață mi-a spus că azi sunetele se vor auzi de la kilometri și dacă am putea urca în turnul de apă am vedea marginile dinspre câmpie ale orașului. Și într-adevăr, trenurile se auzeau deslușit de parcă ar fi trecut prin grădină. Iar în capătul străzii clădirea nouă a uzinei se detașa nefiresc de clară la orizont. Și toată ziua a durat transparența aceea unică a aerului. Iar înainte de apus am văzut contururile acoperișurilor și frontoanelor crenelate din scuar vibrând în aerul prea pur. În ziua aceea nu s-a întâmplat nimic demn de menționat.

A fost acea toamnă, prima a întoarcerii noastre, asemenea toamnelor din propriile mele povești. Copacii au îngălbenit la timpul potrivit. Firele de păianjen întrețesuseră tufele grădinii. Crizantemele au înflorit somptuos fără să fie arse de îngheț. Diminețile vag încețoșate îmblânzeau culorile caselor. Adesea negura și praful ridicat la trecerea mașinilor ori tramvaielor peste pod se confundau. Întârzia să vină frigul iar rugii de zmeură au rodit până în decembrie. Castanii din fața școlii au înflorit pentru a doua oară. A vrut probabil orașul să se arate în nuanțele sale cele mai prețioase, un fel de răsplată târzie a nostalgiilor și disperărilor noastre.

Am trecut într-o zi pe la amiaz, în drum spre casă, pe aleea ce duce de-a lungul râului. Printre frunzele galbene scuturate de salcâmi șobolanii cu blana lucioasă bătând în cafeniu mișunau în boschete. Sălciile crescuseră mari și se bolteau deasupra râului.

Nicicând însă  imaginile create spre redeșteptarea orașului n-aveau să fie egalate în intensitate și mireasmă de cele prea palide ale realității căci ne era dat să-l pierdem pentru a doua oară acum când credeam că am reușit să-l recâștigăm.