Beau cu Marian pe terasă la Porto Arte. Suntem la a doua bere. Se poate spune că ne simțim bine. E trecut de doișpe, n-are sens să ne facem muci, dimineață mergem la muncă.

Marian e din Jibou, eu, din Arad. Ne-am mutat în Timișoara, să ne realizăm. Ne-am realizat, avem job. Banii se duc pe mâncare și chirie. Marian stă peste drum de Novatimu’ de la Stadion, eu, lângă Novatimu’ din Soarelui.

– Azi e miercuri? spun.

– Da, râde Marian. Joi.

– Joi e cea mai grea zi.

– Cea mai ușoară, mă. Intră banii.

O luăm pe mal, apoi pe Pârvan. Vorbim puțin, bârfa nu ține mai mult de două-trei beri. Trecem pe lângă UVT. Pe clădire, Eminescu și Bălcescu, eterni și impunători. Ăștia parcă joacă baschet, îmi spun. Mike aruncă cu boltă, un fel de fadeaway, Nicky e pe fază, sperând să recupereze mingea măcar o dată. Dar Mike nu ratează. Nu e lăsat să rateze. Aruncarea lui e mereu eficientă și spectaculoasă. Râd tare. Marian nu e curios. Știe povestea, sigur n-are chef să o audă din nou.

– Iar am uitat cine o făcut mozaicu’, zice el.

– Ștefan Szönyi.

– Szönyi, așe.

– Auzi, nu ți se pare că Bălcescu faultează?

– Ba da, pune cotu’.

În dreptul liceului de muzică, Marian se oprește să-și lege șireturile. După jumate de minut, mă ajunge din urmă și îmi dă cu bani peste nas. E fericit.

– Îi prima dată când găsesc bani pe jos! Tri sute de mii. Hai la Mitică, că-i deschis pân’ la doi.

– Două.

– Tri, mă pulă, râde el.

Mitică a scos grătarul în fața birtului. Abia-l vedem de fum. În jurul lui, câteva ligheane cu mici, cârnați, pulpe și cefe. Nu l-am prins niciodată în acțiune noaptea, dar am auzit că mai face nebunii. E tare Mitică. Îl salutăm și dăm să intrăm.

– Nu, zice el. Am închis.

– Hai, mă, patroane, a găsit ăsta niște bani pe jos, nu ne strica ziua.

Mitică e sufletist, ezită. Intră și Marian pe fir cu explicații: a călcat pe șiret fix în față la liceul de muzică pentru că fosta lui soție e profă acolo.

– Băieți, învârtiți și voi carnea asta, zice patronul și intră în bar.

Facem treabă. Râdem. Mă gândesc că n-are chef ăsta să stea la grătar și ne-a găsit pe noi de fraieri. Mă gândesc că o să vină poliția. Și sunt invidios pe Marian pentru că a inventat o fostă soție.

Patronul ne face semn să intrăm și ne anunță că rămânem datori. Okay, cum zice el. Un grup vesel ocupă colțarul din dreapta, în rest, barul e gol. Bărbații sunt gălăgioși, femeile, cam timide. Toți sunt mai în vârstă decât noi. Par prieteni vechi.

Ne punem la două-trei mese distanță. Berile vin repede.

– Mă, zice Marian încet, uită-te un pic la ăla care vine de la budă. Nu acuma! Nu te uiți fix când îți zice omu’ să te uiți, nu știi regula? Futu-i, cum îl cheamă? Ăla de la Phoenix… Așa-i că-i el?

Nicu trece impasibil printre mese și se așază lângă ai lui. Strigă după Mitică, îi cere o chitară, patronul o aduce pe cea agățată pe peretele barului și se scuză întruna, iartă-mă, n-am alta, n-am știut că o să cânți, vrei să sun pe cineva să aducă una ca lumea?

Nicu se întoarce către masa noastră:

– Ce faceți acolo? Haideți aici!

Ne înghesuim pe colțar. Muzica din bar se oprește, se aud doar râsetele prietenilor.

– Una cânt, zice Nicu și ia chitara.

– În umbra marelui urs, îi șoptesc lui Marian.

– Nu, mă, ailaltă, cum îi spune?

Aplaudăm, biiis. Nicu e neînduplecat. Lasă chitara, ia un pahar de whisky și îl izbește de perete. Prietenii chiuie și îl urmează, o fi vreun ritual de-al găștii, îmi spun și dau un shot de tequila. Beau și sparg pahare, mă simt în formă, n-am mai făcut asta niciodată.

Ne mutăm la o masă plină cu platouri. Printre mici, guri unse, râsete și povești, Marian îi cere lui Nicu un autograf.

– Unde scriu?

Marian scoate din rucsac o carte pe care i-o dădusem în urmă cu câteva ore la Porto Arte. Nicu o deschide și o semnează între doi cârnăciori. Degetele îi tot alunecă pe pix.

Îi spun că aia e cartea mea și că o să am lansare în data de, la ora aia.

El dă pagina și scrie:

Vin!

Nicu.

– Ce faci, mă?

– Iaca, la lucru, îs în Bruxelles amu. Imediat mă duc să le iau pe fete de la școală.

– Mai ții minte când ai găsit bani pe jos și am mers la Mitică?

– Iar scrii, mă? Credeam că ți-i dor de mine. Mai știu, dară. Am citit recent că o cântat Nicu la nuntă la mafiotu’ ăla… cum îl cheamă?

– Aha. Nouă ce ne-o cântat atunci?

– Da’ nu mai știu. Ai câștigat, oricum. Poate ajung anu ăsta la Timișoara și bem o bere la Mitică.

– Bem, da’ nu la Pago. Mitică a dat faliment.